În studioul Radio România Muzical, invitatul săptămânii la Perpetuum mobile este dirijorul Tiberiu Soare. Bine ai venit!

Bună seara! Bine v-am văsit!

Dacă din 1999 ai început activitatea dirijorală, înseamnă că anul acesta împlinești sau ai împlinit 20 de ani în slujba baghetei.

Da, și mi-am dat seama acum câteva minute, înainte de intrarea în studio. E o noutate și pentru mine. În ianuarie 1999 a fost primul concert și a fost chiar aici, la sediul Radiodifuziunii Române, cu Orchestra de Cameră Radio; dirijam un program, dacă îmi aduc bine aminte, Mozart și Wagner - Mozart, Concertul nr.3 pentru vioară și orchestră în Sol major și Siegfried Idyll, un fragment simfonic de Richard Wagner.

Tiberiu Soare, cum au fost primii 20 de ani ca dirijor?

Grei, dar foarte frumoși. Nu e o meserie lejeră, nu e o meserie care să-ți facă viața foarte ușoară, dar este foarte frumoasă, e superb să stai și să acorzi atâta atenție câtă vrei sau cât poți partiturilor și apoi să încerci să obții cu orchestra imaginea aceea sonoră care se desprinde din ceea ce a rezultat din lectura partiturii... E frumos, e frumos pentru că e o meserie care îmbină latura de cercetare, de analiză, de abstracțiune cu faptele foarte concrete: a te duce în fața unei orchestre la repetiții - că acolo e munca cea mai grea a unui dirijor, la repetiții - și a încerca să scoți cumva statuia aia sonoră din blocul de marmură care se prezintă la început. E frumos, e o meserie foarte frumoasă!

Ai dirijat multe orchestre în acest timp?

Am avut norocul să dirijez destul de multe orchestre, da, și din România și din afară. Au fost 20 de ani plini, foarte plini.

Ai întâlnit o orchestră pe care s-o poți numi instrumentul tău de suflet? Pentru că, în postura de dirijor, trebuie să lucrezi cu instrumente diferite.

Am întâlnit orchestre în fața cărora m-am simțit extraordinar. Am întâlnit orchestre la care simțeam instantaneu, din primele secunde ale repetiției, simțeam acea legătură și nu sunt puține, trebuie să mărturisesc. Sunt destul de multe orchestre unde mă simt ca acasă. În principiu, un dirijor e bine așa, pentru că ar trebui să se simtă acasă în fața oricărei orchestre teoretic, dar sunt foarte multe orchestre în fața cărora mă simt foarte bine și găsesc acolo niște oameni extraordinari, muzicieni fantastici cu care putem schimba ideile pe care le avem despre muzica respectivă, oameni pasionați, oameni a căror viață este muzica. În privința denumirii de instrument... eu aici am o mică rezervă, pentru că am eu o mică teorie a mea pe care mi-am dezvoltat-o în acești 20 de ani, și anume că orchestra nu e un instrument, fie el și colectiv. O orchestră nu este un instrument. Se făcea foarte lejer analogia asta - violonistul are vioara, pianistul are pianul, dirijorul are orchestra; are un instrument colectiv numit orchestră și el cântă la instrumentul... Nu, dirijorul nu cântă la instrumentul colectiv numit orchestră, orchestra este un grup de oameni - de fapt, e o mașinărie formidabilă de produs stări de extaz - dar nu e un instrument, sunt oameni. Dirijorul, de fapt, lucrează cu oamenii. Instrumentul dirijorului... ne-am putea întreba dar atunci, dacă se numește totuși muzician, dirijorul ce instrument are? Instrumentul dirijorului este partitura. La fel cum un violonist își petrece multele ore cu instrumentul său, perfecționându-și tehnica, perfecționându-și expresia, felul în care vrea să spună lucrurile cu ajutorul instrumentului în fața publicului, la fel, un dirijor își petrece acel timp de studiu - și care trebuie să vă spun, într-o paranteză, asta reprezintă partea majoritară a activității unui dirijor, analiza de partituri, studiul, lucrul, studiul unei partituri; imediat după aia urmează repetițiile și după aceea sunt spectacolele și concertele care sunt evenimente singulare apărute în urma acestui travaliu. Închizând paranteza acum, instrumentul dirijorului e partitura. Eu cu partiturile îmi petrec cel mai mult timp. partitura e companionul meu de zi și de noapte. Mi s-a întâmplat să studiez și în aeroporturi, și-n benzinări, și în confortul unui birou de acasă, și la bucătărie pe o măsuță... nu contează. Esențialul e relația dirijorului cu partitura, ceea ce înțelege un dirijor dintr-o partitură și ceea ce poate după aceea să exprime în fața orchestrei.

Să vorbim puțin și de partiturile astea. Dirijezi spectacole de operă și concerte. Unde te simți mai bine? În fosa de orchestră sau pe scenă?

Evident, e în funcție și de starea în care mă prinde întrebarea asta. Acum, pe loc, aș înclina să spun că în fosă. Atunci când dirijez operă sau balet mă simt extraordinar... E o energie acolo, se degajă ceva incredibil! Dar aș greși dacă aș răspunde așa, pentru că atunci când ești dirijor, ești dirijor și dirijezi deopotrivă și simfonic, și muzică de operă și balet. Esențialul e dacă putem obține stările alea care să ne disloce puțin din rutina și confortul de zi cu zi. Atunci, dacă se întâmplă ceva cu noi atunci când facem sau ascultăm muzică, înseamnă că ne-am atins cumva țelul în seara respectivă. De aceea aș putea să spun că nu este un domeniu predilect. Consider eu că îmi îmbogățesc felul de a vedea o partitură simfonică, să zicem, felul în care privesc o simfonie de Sibelius sau de Beethoven îl pot îmbunătăți cu elemente pe care le-am deprins în practica de operă și invers - în practica de operă poți să duci ceva din rigurozitatea și cerința asta de claritate care e specifică domeniului simfonic. Așa că eu cred că un domeniu se potențează pe celălalt. Asta cred eu și, de asemenea, nu cred că este bine ca un dirijor să se cantoneze într-unul din aceste genuri. Trebuie dirijat deopotrivă și simfonic, și operă și balet.

Dacă ai șansa aceasta. Și tu ai avut șansa aceasta în primii 20 de ani de dirijat.

Șansa se creează. Mai ales dirijori de operă, crede-mă, nu cresc în copaci. Nu-s foarte mulți, e cerință pe piață.

Extrag din programele tale viitoare un eveniment care se va întâmpla în 13 mai. Din ciclul "I Love..."

Da, iubim pe câte un compozitor.

Câte aveți până acum, tu și Fundația Calea Victoriei?

Cred că e al patrulea, dacă nu greșesc. A fost Mozart, a fost Verdi, a fost Ceaikovski și acum urmează Puccini, în 2019. Symphactory și cu mine ne declarăm iubirea anual pentru un mare compozitor și am început cu cei mai mari. Acum trebuie să recunoaștem, chiar am început cu cei mai mari.

Unde, cu cine și de ce?

Se va întâmpla pe 13 mai de la ora 19.00 la Teatrul Național, Sala Mare. Au fost foarte amabili cei de acolo și chiar vreau să mulțumesc conducerii Teatrului Național București pentru înțelegere. Au fost foarte amabili și ne-au ajutat în demersul nostru de a închiria această sală.

Și... cu cine?

Avem doi soliști. O soprană cu o voce splendidă - a cântat e câteva ori pe scena Operei Naționale București, dar ea stă la Cluj acum, e angajata Operei din Cluj, o cheamă Diana Țugui. Eu cred că iubitorii de operă o știu, pentru că are o voce senzațională, cântă superb deopotrivă și repertoriul verdian și repertoriul Puccini. Și avem un tenor, un tenor cu o voce caldă, lirică, meridională, o voce splendidă; îl cheamă Florin Guzgă. Actualmente e angajat ca solist la Opera Națională Iași - sper să nu greșesc, dar știu că e de acolo, din Iași. E frumos când se face triunghiul ăsta - o orchestră din București invită o soprană de la Cluj, un tenor de la Iași și toți împreună încercăm să le arătăm oamenilor cât de mult îl iubim noi pe Puccini și muzica sa.

Concertul acesta va fi transmis live la Radio România Muzical. Așadar, nu ratați! 13 mai, ora 19.00, de la Teatrul Național - I love Puccini, cu Tiberiu Soare dirijor. Într-un interviu, vorbeai cu nostalgie despre conferințele din foaierul Operei...

Aaa, da. Și dacă tot vorbeam de concertele cu Symphactory, trebuie să spun că acolo, un factor decisiv nu doar important, dar decisiv, este reprezentat de Fundația Calea Victoriei, cu președintă Sandra Ecobescu. Ei sunt sufletul acestei activități fervente. Se ocupă de toate chestiile alea de care muzicienii nu prea reușesc să se ocupe - tot ce înseamnă organizare, bilete, protocol, absolut tot - și fac un lucru minunat cei de la Fundația Calea Victoriei și țin să le mulțumesc încă o dată, mai ales că ei nu fac acest lucru urmărind cine știe ce profituri. Acolo chiar e mult suflet! E foarte mult suflet și dorința de a vedea o orchestră pe scenă cântând lucrările marilor compozitori. Conferințele respective erau organizate tot la invitația Fundației Calea Victoriei - pentru că noi ne știm demult, avem o istorie destul de veche, de prin 2007 - și acolo am început, într-un apartament de bloc interbelic de pe Calea Victoriei. De aceea se numește Fundația Calea Victoriei pentru că aveau primul sediu chiar acolo. Între timp, sediul fundației s-a mutat; e într-o casă foarte frumoasă undeva pe strada Maria Rosetti, pe lângă Piața Caragiale. Conferințele...

Ți-ar plăcea să le reiei?

Mi-ar plăcea să le reiau, nu mi-ar plăcea să spun aceleași lucruri. Conferințele alea au fost un moment din viața mea, au fost un moment în care veneam și reflectam în fața oamenilor despre subiectele pe care le propuneam în seara respectivă. Acum, dacă ar fi să facem alte serii de conferințe, evident că ar trebui să ne gândim la o tematică și la un anumit conținut. În nici un caz n-aș vrea să începem să ne repetăm. Vom vedea.

Tiberiu Soare este cel care va conduce Orchestra de Cameră Radio mâine, în concertul de stagiune. este o revenire pentru tine pe scena Sălii Radio, la pupitrul unei dintre orchestrele noastre după câțiva ani buni, nu-i așa?

Din 2015. Ultimul concert dirijat pe scena asta, dar era cu Orchestra Națională Radio, a fost în martie 2015... după patru ani.

Vii direct de la repetiție. Cum a fost reîntâlnirea cu ansamblul pe care l-ai dirijat de mai multe ori?

Eu m-am bucurat foarte mult să găsesc o orchestră foarte mult schimbată în bine. Acolo, evident că membrii orchestrei, șefii de partidă, direcția Formațiilor Muzicale au făcut o treabă extraordinară în ultimii ani. Acolo s-a întâmplat o transformare. E un mic miracol ce s-a întâmplat cu Orchestra de Cameră Radio. Au avut loc niște angajări, au fost luați niște oameni... puțin contează dacă-s tineri sau nu - nu mă interesează, că se tot spune "oameni tineri, oameni tineri". Se întâmplă că, într-adevăr, majoritatea sunt tineri cei care au fost angajați, dar ce mă bucură pe mine este să văd muzicieni pasionați, muzicieni pasionați care vin și chiar își dedică timpul și atenția, toată concentrarea lor în timpul repetiției muzicii respective pe care o fac. Asta m-a bucurat foarte mult și a fost o foarte mare plăcere să reîntâlnesc Orchestra de Cameră Radio într-o asemenea formulă împrospătată. Pentru mine, este și o revenire de suflet, pentru că primul meu profesor de dirijat a fost maestrul Ludovic Bacs, care din păcate nu mai este printre noi de câțiva ani, și dânsul a fost unul dintre promotorii și inițiatorii acesteo orchestre de studio, cum se numea pe vremuri, devenită mai târziu Orchestra de Cameră Radio - o orchestră care, de altminteri s-a aflat în pericol de câteva ori. Se tot întreba "Ce ne trebuie nouă și orchestră de cameră când avem atâtea formații muzicale?" Ei bine, felul în care se lucrează și în care sună Orchestra de Cameră Radio astăzi demonstrează că e foarte bine că s-a păstrat. Și, dacă nu mă înșel eu, este singura orchestră de cameră cu existență instituționalizată din România, oameni care sunt angajați acolo și care lucrează la această orchestră de cameră. Din câte știu eu, e singura din România. mai sunt orchestre de cameră, dar sunt formare din oameni din orchestre care își dedică o parte din timpul lor extra pentru proiectul respectiv.

Mozart și Beethoven mâine.

Mozart, Beethoven, da - un program greu. Un program foarte greu. N-am vrut să spun asta în fața lor, dar acum, între noi vorbind, e un program foarte greu. Și mă gândeam... ce ironie... pentru că eu consider că cel mai greu compozitor de abordat din punctul de vedere al unui muzician - indiferent dacă muzicianul respectiv e pianist, violonist, cântăreț solist de operă sau dirijor - este Wolfgang Amadeus Mozart. Muzica lui Mozart are calitatea asta stranie de a-ți aluneca printre degete; scapă, la orice analiză riguroasă... E adevărat, da, poți să pui degetul într-un anumit loc și să zici că se întâmplă un anumit lucru, dar, în general, are o anumită evanescență, face cumva și-ți scapă printre degete, e ca argintul viu. E, și din Mozart... iubesc muzica lui Mozart probabil mai mult ca orice altă muzică din lumea asta, sunt un mozartian 100%... și din muzica lui Mozart s-a întâmplat că dirijez uvertura la Don Giovanni. Și dintre toate lucrările lui Mozart, eu de Don Giovanni mă feresc cel mai mult. Asta e culmea culmilor!

De ce?

E foarte personală pentru mine. Înseamnă foarte mult. E legată foarte mult de formarea mea, de istoria mea personală. N-am să intru, evident, în detalii, dar opera, lucrarea asta de Mozart a ajuns să facă parte din mine cumva în mod osmotic, e în țesuturi, e acolo, undeva. Și tocmai de aceea mi se pare că exhibând-o, venind în public și dirijând nu numai că Mozart, ci, repet, Don Giovanni - uvertura, e o confesiune puțin prea directă. Dar, evident, am lăsat la o parte toate aceste rețineri pe care le aveam și care sunt de ordin personal - cred că nu există artist care să n-aibă propriile lui probleme de genul ăsta cu diverși autori, cu diverse lucrări... La Mozart, în cazul meu, nu pot vorbi neapărat de blocaje. Nu există blocaje, dimpotrivă, muzica lui vine în mod foarte direct către mine când deschid partiturile. Îmi place foarte mult muzica pe care o descopăr la lectură și la analiză în partiturile lui Mozart. Lucrul de care mă tem eu este că eu ca om și noi ca oameni împreună cu orchestra dispunem de mijloace mult prea limitate pentru a exprima de fapt ce e în muzica aia, a lui Mozart. Nu cred că există interpretarea perfectă la muzica lui Mozart, nu cred! Chiar și interpretările fără cusur din punct de vedere tehnic... nici una din interpretările... Mozart se poate gândi, dar este foarte greu de interpretat, de cântat, de adus în fața publicului.

Poate și de asta e și așa de frumos!

Noi o să încercăm. Pentru mine e un fel Mission Imposible de fiecare dată când am de făcut Mozart. Și, repet, e compozitorul pe care îl iubesc cel mai mult. Beethoven, în schimb, Beethoven e un compozitor mult mai dificil din punct de vedere tehnic am putea spune. Vorbim acum despre Simfonia a IV-a pe care o avem de interpretat mâine seară. Beethoven e un compozitor care, din punctul ăsta de vedere, am să las orice falsă modestie la o parte, mi se potrivește mănușă. Îmi place foarte mult muzica lui Beethoven. Sunt, de asemenea, și beethovenian convins. Ador felul de construcție beethovenian, felul în care a știut să-și ordoneze gândirea muzicală și s-o expună în partitură și ai o variantă foarte directă a ceea ce cred eu despre Beethoven. Simfonia a IV-a - o simfonie mai puțin cântată. La Beethoven există cumva credința asta răspândită că avem simfoniile cu număr impar și simfoniile cu număr par și simfoniile cu număr impar ar fi cele cu cel mai mare impact la public. Dacă ne gândim la Eroica, a III-a; a V-a, nu mai spun, probabil că are cea mai celebră deschidere de simfonie... e ca un fel de E=mc² al muzicii; toată lumea-l știe chiar dacă nu știe exact ce înseamnă sau a văzut măcar scris pe un tricou ecuația asta; a VII-a în La major, la fel și a IX-a, nu mai spun, cheia de boltă a creației beethoveniene simfonice. Și simfoniile cu număr par au, așa, un fel de statut... da, e Beethoven, sunt frumoase - Pastorala probabil că e cea mai cunoscută dintre ele... E, Simfonia a IV-a de Beethoven are și ea un apel la natură, mai ales prin început, prin acea notă lungă susținută la suflători acolo prinr-un început lent în adagio. Foarte multe a avut de învățat Mahler, simt eu, din simfonia asta. Analizam sau lcuram cu orchestra muzica Simfoniei a IV-a de Beethoven și simțeam pur și simplu că la un moment dat, peste nici o sută de ani, va fi un Gustav Mahler, va exista un Gustav Mahler. Acolo sunt, cumva, germenii, una din originile muzicii lui Gustav Mahler. Și e foarte interesant de interpretat o lucrare așa, fiind conștient de faptul că precedă stilul unui anumit compozitor. Borges avea o idee de-asta în literatură, de genul ăsta, să consideri un scriitor în funcție de cei care l-au urmat, nu cei care l-au precedat. Așa și cu mine. Nu vreau s-o fac foarte mahleriană, o las în pace, e Beethoven și e foarte frumos cum e, dar nu-mi pot reprima anumite rapeluri, anumite trimiteri către viitoarea muzică a lui Gustav Mahler. Un lucru mai știu despre simfonia asta și mă bucur că-l pot spune. Mie-mi place foarte mult Caragiale, sunt un împătimit al lui Caragiale, și am citit de curând într-un text scris despre el că simfonia preferată a lui Ion Luca Caragiale era Simfonia a IV-a de Beethoven în Si bemol major și nu mi-a venit să cred. Era un meloman împătimit, mergea la concertele Ateneului... M-a bucurat foarte mult coincidența asta că eram chiar în pregătire cu Simfonia a IV-a de Beethoven. Nu știam, dar mă bucur foarte mult că o fac cumva și pentru nenea Iancu.

Să vorbim și despre solistul serii, un german, clarinetist german...

Da, Thorsten Johanns îl cheamă. Este un clarinetist german rezident la Weimar. Este și profesor acolo, la Conservatorul "Franz Liszt" din Weimar. E un clarinetist din generația mea, pot să spun, poate chiar puțin mai tânăr, nu știu exact câți ani are dar suntem relativ de vârste apropiate. Are o carieră concertistică destul de susținută. Chiar acum îmi spunea că a avut la Munchen, după care la Roma și, cu un avion, în sfârșit la București, ieri seară. Deci, e un solist solicitat în centre muzicale importante.

Cum sună concertul pentru clarinet?

Foarte frumos. Are o manieră foarte naturală. De fapt, asta e specific tuturor muzicienilor. Atunci când îi întâlnesc, fac ei cumva - fiecare în felul lui - să prezinte realitatea aia atât de complexă care înseamnă o partitură dintr-un concert de, să spunem, Mozart, dar ar fi putut foarte bine să fie Webber sau Copland sunt sigur, fac ei ca realitatea aia atât ce complexă din interiorul unei partituri să fie prezentată cu o maximă naturalețe și în cea mai simplă care posibilă. Asta e specific muzicienilor pe care i-am întâlnit și pe care-i admir și el se numără printre ei. Ne-am cunoscut chiar astăzi, la repetiție, pe scenă, în fața orchestrei, dar instantaneu mi-a câștigat admirația prin naturalețea și simplitatea cu care interpreta acest concert de altminteri foarte greu, unul dintre concertele redutabile din literatura pentru clarinet solo.

Tiberiu Soare, îți mulțumesc mult pentru prezența ta în studio! Așadar, mâine seară de la ora 19.00, pe scena Sălii Radio, în fața Orchestrei de Cameră Radio Tiberiu Soare va dirija Mozart și Beethoven într-un concert pe care și noi, la Radio România Muzical îl vom transmite.