Martha Argerich din nou la București, rememorând și întâlnirile sale cu muzicienii români

Adesea, dacă judecăm după prestigiul unui artist "de top", după "aureola" care îi înconjoară prezențele pe marile scene, colaborările cu faimoși colegi, după o discografie uriașă, ne imaginăm o cu totul altfel de persoană decât cea pe care - uneori - hazardul ne oferă șansa de a o întâlni... În contextul prezenței pianistei Martha Argerich la București (ca solistă a Royal Philharmonic Orchestra, sub bagheta lui Charles Dutoit) nu speram să existe timpul și disponibilitatea pentru un dialog. Înconjurată de reprezentanții managementului ansamblului orchestral și de cei ai festivalului, această remarcabilă Doamnă a vieții muzicale mondiale părea ... intangibilă! A repetat Concertul în Sol de Ravel vrăjind pe toți cei prezenți cu sonorități inefabile în partea a II-a (încât orchestra a aplaudat-o spontan...). Era atât de multă liniște și poezie în acele momente solistice încât în uriașa Sală a Palatului s-a auzit... scârțâitul scaunului de la pian (care a și fost înlocuit apoi, la finalul repetiției)... Când se îndrepta spre cabină, ni s-au intersectat pașii pe scenă și... am îndrăznit să o întreb... dacă îmi pot permite să o rog să adreseze câteva cuvinte publicului din România... M-a privit în ochi, a zâmbit ușor și mi-a răspuns: "Da, puteți!"

M-a invitat cu amabilitate alături de ea pe canapeaua din cabina solistului și a început imediat să povestească deschis, cu multă căldură și o dezarmantă sinceritate, cu o voce atât de tânără la cei 76 de ani ai săi.

Nu îmi mai amintesc exact dacă am venit în România o singură dată sau de două ori... Precis am cântat de două ori: o dată în recital cu Nelson Freire la Ateneu, unde a fost atât de frumos și apoi am avut și un concert cu orchestra (dar nu mai țin minte exact dacă s-a întâmplat la aceeași ediție). Țin minte că am fost și la Conservatorul de aici și am lucrat la pian... A fost foarte bine, dar am fost surprinsă că printre fotografiile de pe pereți nu am văzut acolo vreuna cu Clara Haskil... Cu Dinu Lipatti erau, dar - cât am căutat cu privirea - nu am găsit vreuna cu Clara Haskil...

A avut vreo semnificație specială Clara Haskil pentru dumneavoastră?

Am cunoscut-o! Și pentru Dinu Lipatti am simțit ceva deosebit căci am lucrat cu soția sa Madeleine (era însă pe atunci deja... văduva lui). Am cunoscut-o pe Clara Haskil pe când eram foarte tânără: am cântat în fața ei... Am fost la ea împreună cu Nikita Magaloff, care era profesorul meu din acea epocă. I-am cântat Clarei Haskil una dintre Partitele lui Johann Sebastian Bach și ea a fost extraordinar de amabilă cu mine care - pe acea vreme - eram cam... sălbatică (eram o tânără de 16 ani !!!). Am fost foarte impresionată de ea ca muzician...

Și peste...câțiva ani, la rândul dumneavoastră, ați întâlnit și chiar ați... propulsat în viața muzicală internațională tineri români!

Dina Mirabela, Cristina Marton, Mara Dobrescu... Da, este adevărat că le-am cunoscut în locuri diferite... Sunt muzicieni formidabili! Dina Mirabela știu că predă acum în Germania, despre Cristina Marton știu mult mai multe pentru că venind la Concursul meu la Buenos Aires acum mai mulți ani - l-a cunoscut acolo pe nepotul meu și s-au căsătorit (a trecut multă vreme de atunci!). Mara Dobrescu este în continuare în Franța...

Am mai ascultat nu cu mult timp în urmă un tânăr pianist extraordinar originar din România: Florian... (nu îmi amintesc acum exact numele întreg dar știu precis că a obținut premiul IV la Concursul Hamamatsu)... a cântat Mozart grozav de frumos!

Căutându-și telefonul în geantă pentru că voia să afle pe internet numele tânărului pianist român (n.red.Florian Mitrea, premiat la ediția din 2015 a competiției), Martha Argerich a continuat:

Desigur că îl cunosc bine pe Radu Lupu!

(Apoi a explicat) Credeam că este telefonul dar este microfonul pus de fiica mea aici, vrea să facă un film despre care eu nu aflasem încă...

Deci veți fi filmată la București pentru o nouă producție, după cea realizată acum câțiva ani de fiica dumneavoastră...

Nu este aceeași fiică! (Râzând)... A fost făcut un film despre mine de fiica mea cea mică, de mezina mea (n.red. Stephanie)... Dar a trecut mult timp de atunci - sunt 6 ani...

Iar acum este altceva, o altă perspectivă...

Este vorba despre Annie și proiectul ei despre care eu nu am știut nimic, este cu totul altceva ceea ce urmărește ea să filmeze: vrea să facă un film despre tatăl ei (n.red. dirijorul Charles Dutoit) și mine...

O colaborare de aproape 60 de ani!

Trebuie să recunosc că da! Ha,ha... Chiar dacă nu mă "întinerește", așa este!

Îndrăgiți și acum acest concert de Ravel? Și alte opusuri?

Îl iubesc foarte mult! Da, îmi plac multe... Câteodată mai mult o lucrare, alteori o alta... Da, desigur, îmi plac multe dar trebuie să spun că nu doresc neapărat să le și cânt... Sunt multe lucruri care îmi plac dar pe care nu le cânt, căci nu pot să fac totul... Vedeți, oricum am impresia că lucrez prea mult acum, la vârsta mea... Vorbesc cu alți oameni de vârsta mea care stau foarte liniștiți... iar eu - deloc! E puțin... cam mult!

Este muzica cea care nu vă lasă, care vă determină să fiți așa?

Nu știu să vă spun de ce. Nu am un motiv anume, este ceva oarecum misterios, nu găsesc o explicație pentru ce muncesc mai mult acum decât în tinerețe, chiar nu știu de ce!

Este cumva o necesitate interioară?

Nu. Deloc. Este chiar contrariul! Dar eu nu sunt o persoană tocmai... organizată. Nu pot să afirm că sunt EU cea care alege când voi cânta, cât, în ce context... De fapt, eu decid foarte puține aspecte; este un întreg ansamblu de solicitări pe care le primesc și câteodată spun: "de ce nu, oare?" - și de multe ori asta a fost suficient! Apoi sunt foarte multe lucruri pe care le accept din prietenie, sunt într-adevăr multe... Altele nu, dar... așa se întâmplă!

Nu prea îmi place să îmi fac proiecte, să îmi planific activitățile... dar, la final, constat că ajung "blocată" în diverse planuri căci alții sunt cei care au stabilit pentru mine și ceea ce mie nu mi-ar plăcea neapărat să fac! Deci, cam așa se întâmplă!!!