Cu ocazia celor 75 de ani ce au trecut de la naşterea regretatului compozitor George Draga, a avut loc aseară în Aula Palatului Cantacuzino un concert omagial dedicat acestuia. Nu este prima încercare de a readuce în actualitate creaţia lui George Draga, astfel de concerte fiind organizate de Muzeul George Enescu din anul 2006. Tot cu acest scop a fost demarată la Editura Muzicală tipărirea opusurilor scrise în ultimii 8 ani din viaţa compozitorului (2001-2008).

În debutul serii a avut loc lansarea partiturii Missa de concert de George Draga, cu un cuvânt introductiv semnat Despina Petecel. Am avut ocazia de a cunoaşte latura umană şi profesională a muzicianului aniversat prin cuvintele muzicologilor Valentina Sandu-Dediu, Gheorghe Firca şi Liviu Dănceanu.

George Draga a fost timp de trei decenii redactor al revistei Muzica, apoi cercetător la Muzeul George Enescu. Din creaţia componistică remarcăm rolul genului simfonic, gândirea sa muzicală fiind marcată de polifonia de sorginte bachiană, de triada estetică a omului clasic (ritm - măsură - armonie) şi nu în ultimul rând, de folclorul românesc.

Toate aceste trăsături au fost evidente în programul muzical al serii. Am ascultat lieduri pe versuri de Carlos Duarte şi Monica Pillat, precum şi lieduri inspirate din cântece populare, în interpretarea deosebit de sensibilă şi expresivă a sopranei Alina Bottez, acompaniată la pian de Ieronim Buga. A urmat Sonatina pentru vioară şi pian, solişti Ioan-Marius Lăcraru şi Rodica Dănceanu, în care s-a observat o altă constantă a creaţiei lui George Draga: tehnica repetitivă, preluată din curentul american minimalist apărut la începutul anilor `60. O reducţie a Concertului pentru flaut şi orchestră, din nou cu o melodică repetitivă, dar bogat ornamentată, a fost prezentată de tinerii muzicieni Teodora Ducariu şi Cătălin Dima. Concertul a cuprins şi două momente de muzică vocală, asigurate de corul Euterpe, sub conducerea Georgetei Aldea.

Am avut după această seară senzaţia că îl cunosc pe George Draga. De la el am învăţat că uneori, pentru exprimarea unor stări expresive complexe, un limbaj muzical simplu, necăutat şi plin de naturaleţe poate fi suficient.