Discuţia cu Irina Rădulescu face parte din seria celor purtate cu tinerii muzicieni înscrişi în proiectul Asociaţiei Isvor - ConnectArts, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. "ConnectArts este o platformă educaţională ce oferă artiştilor aflaţi la începutul carierei instrumente de dezvoltare personală şi profesională ca demo-uri audio, foto, video, prezentări creative traduse în principalele limbi de circulaţie internaţională, precum şi tutoriale, articole şi informaţii prin care artiştii sunt sprijiniţi şi încurajaţi să creeze proiecte colaborative, interculturale şi interdisciplinare." - potrivit site-ului www.connectarts.ro.

În cadrul acestui proiect, în care partener este şi Radio România Muzical, au fost realizate şi o serie de imprimări în studiourile radiodifuziunii publice.

Am început percuţia târziu și din greșeală

Bine ai venit la noi! Ești o invitată cu totul specială a acestei rubrici pentru că am avut pianiști, violoniști, compozitori și compozitoare, dar n-am avut nici un percuționist, nici o percuționistă până acum, așa că o să te iau la multe întrebări, inclusiv unele de natură tehnică. Sper că ești deschisă!

Sigur! Mulțumesc pentru invitație!

Când și cum a început relația ta cu domeniul - pentru că nu vorbim de un singur instrument, ci de o multitudine de instrumente?

A început târziu și din greșeală. Am studiat pian din clasa I la Liceul "Dinu Lipatti" până în clasa a XI-a, când am început percuția.

Așa de târziu ai început?

Foarte târziu. În clasa a X-a a fost un an experimental în care inspectorul a propus și pianiștilor să se ocupe de un instrument secundar și prima mea opțiune a fost canto, pentru că eu de mică am visat să fiu soprană, de fapt. De la patru ani am fost foarte credincioasă acestui vis, de a fi soprană, până prin clasa a VIII-a, când totuși m-am gândit că nu e chiar pentru mine.

Exact când ar fi trebuit să începi, de fapt, să-ți lucrezi vocea.

Păi da, cred că de asta... când am fost pusă în fața faptului împlinit, când trebuia să încep propriu-zis...

Te-a speriat ceva?

Cred că între timp m-am dezvoltat, m-am definit și eu ca viitor adult și nu prea mă mai regăseam în tot ce presupunea expunerea respectivă a unei soprane pe scenă.

Dar ți-ai păstrat alura asta, de divă în devenire, imaginea foarte șlefuită!

Mulțumesc frumos! Am continuat, deci, la pian, liceul și în clasa a X-a a venit această schimbare pentru pianiști. Am vrut să fac canto - nu se putea. Am ales flaut - profesorul a fost destul de reticent; a zis că e un instrument greu, care necesită mult timp până devine folosibil și a zis "Nu, nu. Du-te spre ceva mai ușor, să-ți facă plăcere, să nu muncești foarte mult!" La chitară era plin deja - toți pianiștii se duseseră spre chitară. Am zis "OK. Ce-mi doresc eu, nu se poate. Să-mi spuneți ce se poate!" Și secretariatul mi-a spus secțiile care erau libere - contrabas, țambal și percuție. Și le-am luat prin eliminare. Contrabasul era o problemă fizică, zic eu.

Clar!

Deși ulterior am descoperit că nu există probleme fizice. Țambalul nu era ceva ce eu agream neapărat în momentul respectiv. Am ales percuția în ideea că voi găsi un profesor înțelegător, care n-o să vrea foarte multe de la mine. Eram speriată, evident. Puneam un semn de egal între percuție și tobe, altceva nu știam că ar putea fi. Și am descoperit marimba care, cumva, mi s-a părut o variantă mult mai interesantă a pianului. Și încet, încet mi-a încolțit ideea de "cum ar fi dacă ar fi să fac acest transfer?". Profesorul meu a încurajat această idee fără să mă avertizeze ce presupune asta după aceea. Totuși aveam niște ani, foarte mulți, de recuperat. A fost un pic târziu totuși. Nu recomand așa ceva. Acum, privind în urmă, dacă aș fi știut atunci, n-aș fi făcut nebunia asta; totuși, cu nici doi ani înainte de admiterea la facultate.

Și totuși...

Și totuși... mi-am dorit foarte mult, mi-a plăcut, m-a acaparat extraordinar și am studiat îngrozitor de mult. Nici nu știu, nu pot să zic un număr de ore, nici n-am mai numărat de la un moment dat. Imediat după ce m-am transferat la secția de percuție am schimbat și liceul, unde l-am întâlnit pe profesorul Sorin Rotaru. Pe atunci era profesor la liceu, acum este profesor la facultate; l-am întâlnit după aceea și la facultate. Deci am stat în "Enescu" un an și jumătate. Am absolvit acolo.

Pasiunea pentru marimbă nu a încetat să crească și să depășească pasiunea pentru restul instrumentelor

Apropo de partea asta practică a studiului individual, care este vital pentru orice muzician: majoritatea instrumentelor de percuție sunt foarte voluminoase şi foarte costisitoare. Bun, îmi imaginez că studiai în perioada liceului la liceu. Studiați probabil - așa cum știu și de la colegii mei de la percuție - în clasa de percuție, după ore, seara târziu...

Unii peste alții.

Uneori cu diverse discuții. Și în facultate presupun că lucrurile se derulează cam la fel. Dar ce se întâmplă când trebuie să mergi să susții un recital? În București, bun, presupun că luați instrumentele de la facultate, dar dacă trebuie să mergeți, de exemplu, la Sibiu, la IconArts - pe ce instrumente cântați acolo?

Eu, îndrăgostită fiind totuși de pian - mi-a plăcut foarte mult, e primul instrument - am făcut paralela asta între pian și marimbă, am înțeles imediat că totuși instrumentele celelalte sunt importante pentru un percuționist (instrumentele de orchestră), trebuie studiate toate cu sfințenie, dar totuși, această pasiune pentru marimbă nu a încetat să crească și să depășească pasiunea față de restul instrumentelor, clar. Și-atunci, mi-am achiziționat propriul instrument în anul I de facultate, pentru că pe atunci oricum facultatea nu deținea o marimbă de cinci octave, care este standardul pentru solistică. Ulterior, au apărut și la facultate chiar două instrumente și mă bucur foarte mult pentru asta. M-am îndrăgostit de un instrument foarte greu. Toată lumea râde de chestia asta. Fizic este foarte greu de transportat.

Tu, micuță, delicată, cum te descurci? Ai o mașină?

Trebuie să mă descurc. Încă nu am o mașină personală. De cele mai multe ori mă descurc cu diverse persoane care se ocupă cu astfel de lucruri. Spre norocul nostru, există oameni care s-au specializat în căratul instrumentelor; știu exact cum trebuie să se comporte cu instrumentele. Urmează, trebuie să fiu independentă și din punctul ăsta de vedere. Dar nu tot timpul întâlnesc ajutorul necesar, așa că mă descurc singură, dar sunt atât de pasionată și de sigură de ceea ce fac cu instrumentul ăsta încât nici nu contează, nu resimt greutatea.

Statutul tinerilor percuționiști din România este de colaborator, pentru că nu sunt posturi și nici nu se previzualizează în viitorul apropiat

Ai colaborat cu Orchestra Filarmonicii din Ploiești și de asemenea cu cea a Filarmonicii de aici, din București.

Da, colaborez cu mai multe filarmonici.

Dar nu te vezi, într-un viitor, stând acolo... fiind timpanistă.

Mă văd și acolo. Mie asta-mi place foarte mult la domeniul percuției. Nu te limitează într-o ipostază. Adică, ai muzică clasică în orchestră, ai muzică contemporană, ai ipostaza camerală, jazz. Și, iarăși, e o chestie, sunt energii diferite când ești solist la marimbă, când ești în orchestră, când împarți scena cu cineva, când ai tobe în față... sunt senzații diferite și îmi plac cumva toate. N-aș putea să renunț la una dintre ele. Deocamdată, oricum statutul tinerilor percuționiști din România este cam de colaborator, pentru că nu sunt posturi și nici nu se previzualizează în viitorul apropiat.

Tu cânți și la vibrafon?

Foarte puțin și foarte rar. Este un instrument incredibil, e foarte frumos, îmi place să cânt în combinația de marimbă cu vibrafon. Este combinația de instrumente în care am ajuns cel mai des până acum și se mulează foarte bine unul cu altul, dar marimba are un repertoriu atât de mare și am atâtea lucruri în cap pe care vreau să le fac, încât nu mai am timp să mă mai opresc și la vibrafon.

Poți să-mi spui, te rog, cum decurg cursurile în cadrul departamentului de percuție de la Conservator, aici, în București? Vă specializați fiecare pe un anume instrument - sigur, învățați să le cântați pe toate, presupun, dar vă specializați fiecare pe câte un instrument? E clar că tu te specializezi și ești apropiată de marimbă. Și colegul tău, cel cu care cânți foarte des...

Răzvan Florescu.

... el este vibrafonist.

Da. Din păcate, sau poate nu din păcate, nu știu... eu cred că din păcate în România nu există posibilitatea să fii marimbafonist sau vibrafonist. Sunt niște instrumente tinere, necunoscute de foarte mulți oameni. Oricum, e greu să fii și pianist, sau violonist, să trăiești doar din treaba asta, dar e mult mai greu să fii marimbafonist solist în România, în momentul ăsta.

În străinătate, cursurile sunt structurate exact așa: orchestră, timpani și instrumente melodice - vibrafon sau marimbă - și sunt profesori și ei la rândul lor specializați pe chestia asta pentru că, probabil, e mai ușor să te specializezi pe marimbă și, ulterior, chiar să practici specializarea pe care o ai. Aici este un soi de specializare neoficială. Adică la noi în București, în România de fapt, trebuie să stăpânești absolut toate instrumentele. Mai degrabă pe cele de orchestră pentru că ăsta-i viitorul în principiu aici. Și specializările astea sunt neoficiale, nu apar pe hârtie, dar, bineînțeles, vine momentul în care-ți dai seama că ai o afinitate pentru unul dintre instrumente.

Îmi pare rău că simt o amărăciune în ceea ce spui, o nemulțumire ...

Nu, e o constatare, să zicem mai optimist. E o constatare și de la punctul ăsta eu vreau să plec și să văd unde pot să ajung.

Și apropo de plecări, pleci și fizic.

Plec și fizic chiar mâine (Interviul a avut loc în ziua de 26 septembrie 2018. N.red.). Pentru că eu fac multe lucruri pe ultima sută de metri.

Unde pleci mâine?

În Cehia, în Brno, la Janacek Music Academy, cu o bursă Erasmus. Plec împreună cu colegul meu, unde am aplicat ca duo.

Cu Răzvan Florescu.

Da. Am fost admiși ca duo. Iarăși, ceva care nu s-a mai întâmplat, ceva inedit.

Vă duceți pentru un anume profesor?

Ne ducem pentru un anume profesor, cu care a studiat și Sorin Rotaru, profesorul nostru. Ne ducem într-un loc în care știm ce se întâmplă. Se întâmplă bine ce se întâmplă.

Mult succes! Revenind acum la curiozitățile mele (și sper că și ale unora dintre ascultători) legate de partea tehnică - e foarte incitant și vizual să vezi pe cineva care cântă la marimbă pentru că voi cântați de obicei nu cu două bețe, ci cu patru.

Cu patru! Se cântă și cu șase.

Marimba e un instrument foarte tânăr, căruia îi lipseşte segmentul de literatură Barocă, Clasică şi Romantică. Repertoriul se scrie acum!

Și l-am văzut pe Alex Anastasiu chiar și cu mai multe. Asta cere o anume dexteritate și mă gândesc că ți-a priit foarte tare faptul că ai făcut atâția ani de pian.

Da. În primul rând citirea partiturilor nu reprezintă absolut nici o problemă. De fapt, toate partiturile pentru marimbă urmează scriitura pianului; se fac foarte multe adaptări de la pian, mai ales că marimba este un instrument grozav, dar îi lipsește zona asta de muzică clasică; ăsta e regretul meu, că a fost un instrument descoperit și introdus în muzica clasică să zicem de prin anii '50. E foarte tânăr instrumentul, nu are literatură și-i lipsește exact segmentul ăsta de muzică preclasică, clasică, romantică.

Dar spuneai că repertoriul e, totuși, imens!

Repertoriul e imens. Repertoriul se scrie acum. În momentul în care vorbim, repertoriul se scrie peste tot - în America, în Europa, în Asia.

Tu ești foarte tânără, ai toată cariera în față, timp să cânți și să faci și comenzi, de ce nu, pentru duo.

Da, lucrăm. Exact la asta lucrăm acum, cu tineri compozitori deja consacrați. Am căutat să fie și tineri, dar deja cu o anume greutate și am comandat lucrări de duo pentru că am constatat că nu prea există lucrări de duo românești. Lucrările se scriu pentru prieteni, pentru cunoscuți, până la urmă pentru cine există în momentul respectiv... și un duo de percuție nu a existat niciodată.

În general asta este răsplata compozitorilor, nu una de ordin material, ci interpretarea partiturii în sine. Știu că ai revenit de curând din Japonia, unde ai câştigat locul II la un concurs. Nu mi-e foarte clar despre ce fel de concurs este vorba, ştiu că este internațional, dar am văzut că era și românesc. Cum vine asta?

A fost în luna august. Se cheamă Romanian International Competition în Japan. Este organizat de o pianistă japoneză foarte îndrăgostită de România. A venit în multe vacanțe, a început să aibă proiecte cu muzicieni români. Este foarte îndrăgostită de România și, întoarsă în Tokyo, a înființat această asociație română din Japonia. Este curios că românii nu știu despre asta. Eu cred că ea a vrut să ducă probabil din ce i-a plăcut aici, a vrut să ducă acolo și să ofere, dar românii nu prea știu, n-au fost contactați pentru acest concurs. Eu am primit invitație să particip anul ăsta; e a patra ediție, am înțeles, și n-a fost nici un român în această competiție. Ea este deschisă tuturor, e internațională, dar eu acolo am întâlnit doar asiatici. Am fost singura europeană.

Și este o competiție deschisă tuturor categoriilor de muzicieni, penru toate instrumentele?

Da. Pe categorii de instrumente - corzi grave, vioară, instrumente de suflat de lemn, de alamă, instrumente de percuție, canto chiar.

Eu eram îndrăgostită de Japonia din povești, din poze și, mai ales, din muzica lui Keiko Abe. Japonia, pentru mine, este țara în care n-am avut ocazia să mă nasc.

E o altă lume, clar, Japonia. Ce te-a frapat?

Este ceva fenomenal. Știam că este fenomenal, eu oricum eram îndrăgostită de Japonia din povești, din poze și, mai ales, din muzica lui Keiko Abe. Este compozitoare japoneză și ea este, de fapt, promotoarea marimbei. Ei îi datorăm, eu cel puțin îi datorez, instrumentul așa cum este el astăzi, cu cele cinci octave, cu toată literatura pe care o are. Ea a scris primele lucrări care au fost luate în considerare serios și până și în momentul ăsta sunt incluse în toate competițiile ca repertoriu la admiteri, la orice facultate. A pus bazele acestui instrument de la repertoriu până la configurație.

Pare că se leagă, așa, lucrurile.

Nu pot să descriu cât de emoționată am fost să fiu acolo, în țara ei. Japonia, pentru mine, este țara în care n-am avut ocazia să mă nasc, din păcate.

Așa de conectată te-ai simțit cu locul?

Asta este definiția. Extraordinar! Și m-am surprins pe mine fiind așa. Am călătorit în destule locuri până acum - pot să mă laud cu chestia asta - locuri frumoase, superbe, civilizate, extraordinare, dar nicăieri n-am avut această conexiune. Am regretat că mă întorc acasă, efectiv. Și, întoarsă fiind, m-am adaptat extraordinar de greu înapoi și asta mi s-a părut ciudat cum în totuși zece zile cât am stat acolo am putut să mă adaptez imediat la o lume cu totul diferită și când m-am întors în locul în care trăiesc de 24 de ani nu m-am mai găsit, n-am mai știut ce să fac.

Sunt convinsă că ar fi fost multe persoane care ți-ar fi dus dorul dacă te-ai fi hotărât să rămâi acolo.

Acum, să mă mut în Japonia cred că e un pic totuși dificil. M-am gândit, așa. Eu mă mai gândesc la diverse ipotetic și cred că e un pic diferit pentru că am crescut, totuşi, ca european, am deja niște lucruri implantate, din păcate sunt virusată cu altă mentalitate.

În familia ta mai face cineva muzică?

Absolut nimeni, dar eu am intrat pe filiera asta datorită mamei mele care este extrem de pasionată și nu doar pasionată, este și foarte talentată la orice formă de artă. Pictează, desenează, are voce de operă, a cochetat și cu teatrul chiar în facultate.

Și ce face de fapt în viața de zi cu zi?

Mama este manager, se ocupă cu vânzări, marketing. A făcut și jurnalism, a făcut și medicină. E într-o continuă mișcare.

Ce frumos! Ce bogăție la voi în casă!

Dar este foarte pasionată de artă și cu siguranță ei îi datorez pasiunea pentru artă, cu ea am descoperit muzica.

În afară de pasiunea comună pentru muzică - mă rog, la tine e mai mult decât o pasiune acum, e o profesie - mai împărțiți și alte lucruri? Ai moștenit și alte înclinații de natură artistică?

Îmi pare rău că eu nu pot să desenez. N-am deloc viziune.

Deci n-ai moștenit-o!

Absolut deloc și regret. Când eram mică aș fi dorit să devin pictor. Nu am înclinație spre chestia asta. Am moștenit însă talentul ei pentru scris; ea scrie și poezii.

Tu ce scrii?

Eu nu mai scriu acum.

Ce ai scris, atunci?

Obișnuiam să scriu în liceu foarte mult. Am fost, la un moment dat, în niște tratative cu un editor care a citit câteva texte de-ale mele și mi-a propus chiar să mă gândesc serios să public ceva, dar între timp am fost atât de acaparată de ceea ce fac acum...

Ce fel de text era? Ficțiune, ceva autobiografic?

Nu era nici ficțiune, nici autobiografic... gânduri.

Un fel de jurnal.

Da, mă rog. Inspirat din realitate, din ce se întâmplă în jurul meu, cu o notă de - cum spunea profesoara mea de română - sarcasm și ironie întotdeauna. Am abandonat activitatea asta din păcate. Și m-ai întrebat cu ce mă ocup în timpul liber? Nu prea am timp liber. Când am timp liber, tot de marimbă mă ocup.

Deci este chiar intensă relaţia.

Îmi place să călătoresc. Dar, oricum, asta fac tot prin intermediul profesiei.

Cred că se simte relația dintre persoanele care fac muzică împreună. Se simte în public.

Unul dintre cele mai recente proiecte a avut loc chiar aici, în Radio. Ați făcut sesiuni de înregistrări în cadrul unui proiect care se cheamă ConnectArts. Cu cine ai cântat și ce ați cântat? Cum au decurs înregistrările?

Am fost invitați să facem parte din acest proiect de către Oana Ivașcu, ca duo - cu acest duo de percuție pe care îl am cu Răzvan Florescu. Și asta m-a bucurat foarte mult, că am fost contactați sub forma asta. Și el are o activitate, ca solist, destul de mare.

Ați fost colegi de facultate?

Suntem colegi de facultate. El este anul II.

El e mai mic decât tine!

Da. Chiar foarte amuzant este că atunci când am fost eu anul III și am făcut practică pedagogică la Liceul "Enescu", mi-a fost elev, noi fiind înainte și colegi de liceu - când am terminat eu, el intrase. Parcursul nostru a fost foarte interesant.

Sunteți și mai mult decât atât?

Nu. Suntem prieteni foarte buni. Am devenit prieteni foarte buni în ultimii doi ani de când suntem în formula asta.

Evident. Nici nu-mi imaginez că se poate altfel.

Da, e foarte important. Cred că se simte relația dintre persoanele care fac muzică împreună. Se simte în public, vreau să zic. De pe scenă, în public.

Revenind la înregistrările de aici, din Radio, cât de obositoare au fost?

Eu, având experiențe anterioare cu înregistrări mult mai ample - adică un CD complet - m-am înarmat cu răbdare. Știam ce se întâmplă și cum decurg lucrurile. Dar a mers totul foarte bine pentru că a fost o echipă extraordinară pe care o cunoșteam deja și căreia îi mulțumim din suflet. Am mers ușor. În vreo 12 ore... doar atât. Dar noi eram pregătiți pentru mai mult.

Îmi place foarte mult ideea de a cânta pe un instrument care este, după cum spune Keiko Abe, viu.

E clar că tu vrei să faci sau o să te concentrezi, cel puțin în următoarea perioadă, pe acest duo pe care-l ai cu Răzvan Florescu pentru că, iată, plecați să și studiați împreună în formula aceasta în afară. Și dacă reiese ceva din discuția noastră, este dragostea ta pentru acest instrument, pentru marimbafon. Așa că aș încheia în nota asta, cu o declarație de dragoste către instrumentul tău. Cum te-a îmbogățit sau ce-ai vrea să-i spui într-o conversație? Aveți conversații private tot timpul, dar ceva ce ai vrea să ne împărtășești și nouă.

Să știi că n-am așa conversații, nici n-am botezat instrumentul. Mi se pune întrebarea asta foarte des.

E un el sau o ea?

De fapt, numele real al instrumentului este marimbafon, nu marimbă. Marimba este o prescurtare care deja este folosită oficial pe afișe, peste tot. Nu știu, nu cred că contează, nu m-am gândit la asta.

În funcție de ce cânți, probabil, se transformă.

Eu sunt îndrăgostită de percuție per total, bineînțeles. Tot ce fac, fac cu drag și în orchestră și în muzica contemporană, în orice formulă aș fi. Dar instrumentul ăsta, nu știu, cred că mă duce cu gândul la pian - că asta este prima conexiune pe care o am, clar - îmi amintește de copilărie, îmi amintește de 11 ani de muzică pe care i-am consumat în fața pianului. Îmi place foarte mult ideea de a cânta pe un instrument, cum spune Keiko Abe, care este viu; pentru că lamelele făcute din lemn trăiesc în momentul în care tu cânți. Plus că lemnul în sine se modifică. Și asta-mi place foarte mult la afirmația ei - chiar cântând singură la marimbă, de fapt are senzația că face tot muzică de cameră, că nu este de capul ei, că instrumentul răspunde cum vrea el, de fapt; trebuie să-l cunoști foarte bine și trebuie să-i îngădui să se simtă bine ca să-ți răspundă înapoi.

Îți mulțumesc foarte mult pentru o discuție foarte interesantă!

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian