Angèle Dubeau - unul dintre cei mai respectaţi muzicieni din zona clasică pe care Canada i-a avut în ultimele decenii bune. S-a născut la Saint-Norbert, Quebec, în 24 martie 1962, şi reprezintă şi o poveste de mare succes de public - înregistrările sale fiind vândute în sute de mii de exemplare, fie că e vorba despre discuri fizice, fie de fişiere ce se cumpără prin download. Are spre folosinţă două viori splendide, între care cel mai tare atrage un Stradivarius "Des Rosiers" din 1733. Cândva, în perioada comunistă, a petrecut ceva ani la Bucureşti, ca studentă a lui Ştefan Gheorghiu. A mai fost îndrumată de un alt nume extrem de respectat al pedagogiei viorii - Dorothy DeLay.

Este fondatoarea unui ansamblu alcătuit exclusiv din muziciene, "La Pietà", amintind de istoria lui Vivaldi ca profesor la Ospedale della Pieta, în Veneţia. Revine în România pentru un concert aparte, al cărui cuvânt de ordine este minimalismul.

Doamnă Angèle Dubeau, mai întâi de toate vă mulţumesc pentru ocazia de a avea acest dialog! Duminică, pe 13 martie 2016, veţi cânta la Ateneul Român în compania ansamblului "La Pietà", pe care l-aţi şi înfiinţat, în 1997; va fi un program în principal cu muzică de Ludovico Einaudi şi Philip Glass. Ce aţi gândit atunci când aţi primit invitaţia de a susţine acest concert?

Ei bine, în primul rând trebuie să vă spun că formarea mea muzicală mi-a purtat paşii în România, la Bucureşti, din 1981 şi până în 1984! Aşa că am fost în ţara dumneavoastră unde am fost îndrumată, după cum sunt sigură că ştiţi, de minunatul maestru Ştefan Gheorghiu. Am studiat, deci, la Conservatorul "Ciprian Porumbescu", ceea ce sigur că reprezintă un episod de foarte demult - au trecut 32 de ani de atunci! Va fi prima oară când revin în faţa publicului român, şi pentru mine această reîntoarcere, ocazia de a mă afla pe scena Ateneului (acolo unde am cântat, desigur, în anii petrecuţi la Conservator) este ceva profund emoţionant, ce mă inspiră să fac muzică din tot sufletul. Ştiţi, am descoperit, în cei 3 ani petrecuţi în ţara dumneavoastră, oameni atât de generoşi cu mine, atât de deschişi şi primitori, astfel încât îmi vine în minte că, pur şi simplu, muzica are capacitatea de a exprima întregul spectru de emoţii umane iar eu, cu vioara mea, voi avea ocazia să spun "mulţumesc" pentru toţi acei ani în care m-am aflat în minunata dumneavoastră ţară.

Aminteam de cele două nume ce domină programul gândit pentru 13 martie - Einaudi şi Glass. V-aş întreba cum priviţi modul în care se articulează programul, arhitectura sa interioară?

Am dorit, în esenţă, să prezint nume emblematice ale muzicii contemporane, compozitori care sunt în viaţă. Ar trebui să spun că toţi autorii de pe afiş, întreaga muzică pe care o voi interpreta rezonează cu mine în cel mai înalt grad cu putinţă, este muzica pe care iubesc să o cânt de fiecare dată. Şi, pentru că am subliniat asta, în urmă cu ani (acum 8-10 ani, nu mai ştiu cu exactitate) am demarat realizarea unei serii discografice intitulate "Portraits"; portrete ce reflectă personalităţi cu adevărat mari, repere ale creaţiei muzicale contemporane, compozitori în viaţă, compozitori de mare succes, de asemenea, şi cred că cel mai important criteriu a fost acela al profilului lor unic, inconfundabil, vocea lor distinctă pe scena muzicală de azi. Şi am început cu Philip Glass, cu americanul Philip Glass, căruia i-am descoperit muzica în anii '80. Apoi, în anii '90 am ajuns la New York pentru a studia cu Philip, el încheia atunci lucrul la un concert pentru vioară şi voia ca eu să-l ajut să verifice dacă anumite aspecte erau exact aşa cum trebuia...

Despre ce concert era vorba?

De primul dintre concertele sale…

O lucrare ce are calitatea de a face publicul să o iubească fără prea mari rezerve…

Da, într-adevăr, aşa este. Gidon Kremer a făcut o înregistrare a lucrării imediat după, dar înainte de asta, Glass a ţinut ca eu să mă duc să lucrez cu el, am cântat ulterior concertul în Canada, este o muzică extraordinară! Aşadar, de la acel eveniment mi-a pătruns în suflet şi în minte ideea că ar trebui să înregistrez, într-o bună zi, opusuri de Philip Glass.

Aşa a început suita "Portretelor", după care, peste 2 ani, m-am oprit la estonianul Arvo Pärt, care nu se consideră pe sine însuşi drept un minimalist, dar asta este, în esenţă. Când te gândeşti la stilul său, îţi vine minte muzica lui luminoasă, splendidă, ce te face să reflectezi la geniul de a construi sonor cu un minim de elemente. Este atât de pur, de rafinat…Aşa că iată care a fost al doilea meu "Portret!".

Următoarea experienţă s-a dovedit tot un compozitor american, John Adams, exuberant, complet diferit.

Iar ultimul album pe care l-am făcut până acum este rezervat integral operei lui Ludovico Einaudi.

Revenind, în concertul de la Bucureşti nu am inclus John Adams, dar veţi auzi opusuri de Philip Glass, de Arvo Pärt şi, bineînţeles, pagini de Einaudi. Primul lucru pe care-l va remarca publicul va fi amprenta personală a fiecăruia dintre ei, vor recunoaşte creatorul, după cum spuneam, toţi având o semnătură unică. Muzica este captivantă şi îşi găseşte un drum direct către ascultător.

Să reamintim că dialogul nostru poate fi folositor în mod special aici, în România, ţinând cont că aţi studiat cu Ştefan Gheorghiu (iar informaţia figurează şi pe pagina Wikipedia, dedicată regretatului profesor). Cum arăta o oră de curs cu Ştefan Gheorghiu?

O, se întâmpla întotdeauna în franceză (domnul Gheorghiu vorbea această limbă foarte, foarte bine, ceea ce a făcut ca totul să decurgă mult mai lesne, pentru mine). Cel mai adesea mergeam la el acasă, uneori şi la Conservator, la clasa sa de acolo, dar îi plăcea să predea unde locuia. Lecţia începea, întotdeauna, cu o conversaţie umană, dintre cele mai obişnuite (şi pentru că el îl cunoştea pe Raymond Dessaints, profesorul meu din Montréal înainte de a ajunge la Juilliard, iar maestrul Gherghiu făcuse parte dintr-un juriu, în oraşul canadian, susţinuse şi cursuri de vară acolo, iar în acele ocazii fusese găzduit de Dessaints). Deci, era permanent interesat de ce se mai întâmpla prin Canada, de ce mai făceau Dessaints, părinţii mei, era foarte, foarte cald, foarte normal…Obişnuia să folosească adesea vioara, în timpul orelor, şi ceea ce mă uimea (mi-a rămas până astăzi această imagine în minte) este următorul fapt: domnul Gheorghiu era o persoană foarte înaltă, cu mâini mari şi, în timp ce cântam îmi spunea: "A, nu ai digitaţia potrivită!". Nu înţeleg cum făcea, pentru că pentru a pune digitaţia pe o partitură, eu am nevoie de vioară, ca să verific dacă soluţiile sunt corecte. Însă el făcea totul cu mâinile în aer, fără să fie nevoie de instrument, punând apoi totul pe partitură. Iată ceea ce m-a fascinat mereu, a fost prima şi ultima persoană pe care am văzut-o făcând asta!

Doamnă Angèle Dubeau, concertul din 13 martie, de la Ateneul Român, va fi urmat de un altul, a doua zi, cu totul special - pentru că este susţinut pentru copiii unui orfelinat din Ferentari. Este un gest ce merită respectul tuturor, dar şi un pretext să vă întrebăm cum vedeţi relaţia dintre copii şi muzica clasică?

Poate mă repet, muzica este capabilă să exprime toate emoţiile umane. Putem spune mult mai multe, prin ea, decât prin vorbire. Iar pentru copii este esenţial să rămână permanent în contact cu muzica, de la vârste foarte, foarte fragede. Ştiu că nu există vreun fel de bariere de comunicare cu ei, copiii înţeleg imediat esenţialul, nu sunt interesaţi de ceea ce este superficial, vor ajunge la emoţie în cel mai direct mod. Muzica rămâne una dintre cele mai bune modalităţi de comunicare cu un copil - e nevoie doar ca pur şi simplu să-l duci să o asculte.