Chitaristul Dragoș Ilie este în studioul Radio România Muzical. Bună seara, Dragoș!

Salut!

Aș vrea să începem cu o întrebare... n-aș putea s-o numesc „întrebare-capcană”, pentru că ascultătorii noștri au ascultat deja reportajul realizat de colegele mele Ana Sireteanu și Ioana Țintea de la recitalul organizat la ParkLake vinerea trecută. Ai cântat alături de Alexandru Tomescu. Aș vrea să știu cum a fost pentru tine această experiență?

Pentru mine este mereu o încântare, și chiar o spun foarte sincer, mereu este o încântare să cânt alături de Alexandru. Pe noi ne leagă o prietenie care s-a format, s-a consolidat în timpul Turneului „Stradivarius” din anul 2022, unde am cântat primul caiet de sonate de vioară și chitară scrise de Paganini. Ziceam că pentru mine e o încântare pentru că deși am cântat de multe ori împreună, nu e niciodată la fel când cânt cu maestrul, e foarte incitant. Și-atunci, de asta mereu mă bucur, când aud că avem de cântat împreună, super, super tare. Chiar urmează, de fapt, să cântăm trei concerte în Italia - cu maestrul Alexandru Tomescu și cu Sînziana Mircea la pian.

Deci, recitalul de la ParkLake a fost distractiv. A fost interesant să cântăm într-un spațiu neortodox, într-o sală care nu e neapărat de concert, dar care a devenit un spațiu pentru artă și m-am bucurat mult să văd mulți oameni din diferite categorii de vârstă. Aveam oameni în vârstă, aveam tineri, aveam copii mici care ne dirijau... a fost chiar o experiență super!

Ai primit feedback din partea publicului după concert? Ai primit răspunsuri din partea oamenilor?

Da. După concert, eu și Alexandru am dat câteva semnături pe discurile noastre apărute la Editura „Casa Radio” și foarte mulți oameni au fost plăcut surprinși să vadă chitara asociată cu vioara. Poate mulți nici nu s-au gândit că asociația asta era, de fapt, foarte în vogă în secolul XIX. Da, de obicei, comentariile sunt foarte calde, sunt foarte prietenoase. Se bucură să audă chitara. Și mulți mi-au spus că își doresc să o audă cât mai des. Spre norocul lor, chiar pot să o asculte mai des pentru că, uite, mâine, avem un recital de chitară.

Ajungem imediat și la acest recital. Aș vrea să aflu totuși câteva detalii despre acel Turneu „Stradivarius” cu Sonatele de Paganini. Paganini este un compozitor care a făcut uz și abuz de tehnica și virtuozitatea generațiilor următoare de violoniști și de chitariști. Cum ai primit ideea de a lua parte la acest turneu? Eu, cel puțin, din câte știu, nu este deloc ușor de cântat Paganini mai ales la vioară, dar nici la chitară.

Să știți că la chitară nu e chiar atât de dificil pe cât e la vioară. Eu cred că ce a făcut Paganini de fapt e că s-a inspirat foarte mult din tehnicile de chitară și le-a pus pe vioară... pizzicato-urile, modul în care izbește acordurile, foarte, foarte multe tehnici le-a împrumutat de la chitară. Se știe că era un chitarist foarte bun, se știe că era un violonist excepțional, însă nu era chiar cel mai bun chitarist al vremii. Era foarte bun prieten cu un chitarist, Luigi Legnani. Ei, de fapt, dădeau concerte și cântau turnee împreună. Legnani cânta puțină vioară. Și-atunci, ce făceau ei pe scenă... schimbau instrumentele între ei. Și Legnani tot timpul se plângea lui Paganini că scria părțile de vioară foarte complicate, iar părțile de chitară, așa, plictisitoare, acorduri. Și-atunci, Paganini, ca să-i răspundă la provocarea asta a scris o sonată care se numește chiar „Sonată pentru chitară cu acompaniament de vioară”, Grande sonata, și i-a dat partea de vioară lui Legnani, ca să țină el partea virtuoză de chitară. Era virtuoz, se știe în schimb că nu era cel mai virtuoz din secolul XIX ca și chitarist. Cred că poate și de asta, nu știu, panteonul chitaristic se ascunde să-i cânte lucrările tot timpul. Cred că se gândesc că vioara l-a revendicat complet, deși are mai multe lucrări scrise pentru chitară decât pentru vioară.

Eu am acceptat provocarea asta cu foarte mare drag. Eu căutam demult să cânt pe scenele din țară. În timpul Turneului „Stradivarius”, eu încă mă aflam în Statele Unite, terminam studiile de doctorat. Întâmplarea face că l-am cunoscut pe Alexandru Tomescu prin intermediul Bursei „Moștenitorii României muzicale” și al Cristinei Comandașu - ea ne-a făcut legătura - și a fost ceva extraordinar. Am învățat foarte multe din acel turneu și am învățat foarte multe de la maestru.

Simt foarte mult respect în vocea ta pentru Alexandru Tomescu.

Absolut! Îl consider un prieten foarte drag, pe lângă faptul că îl respect din punct de vedere artistic. Sunt atât de multe lucruri pe care aș putea să le zic... Am descoperit atât de multe lucruri prin el, prin modul în care cântă, prin modul în care vorbește, prin modul în care se adresează publicului, viziunea lui de a duce muzica pentru cât mai mulți oameni. Asta pe partea profesională. Și apoi, și pe partea personală sunt foarte multe lucruri de învățat de la el. Are o personalitate puternică, interesantă. da, suntem prieteni buni!

Care e una dintre lecțiile principale pe care le-ai învățat...

Muzicale sau personale?

Hai să zicem muzicale.

Muzicale... cred că modul în care își așază fiecare frază, respiră după finalul fiecărei fraze. Este foarte mult spațiu, foarte mult aer între frazele lui. Și nu doar când am cântat noi împreună, dar și când îl ascult solo. De exemplu, a fost turneul de anul acesta în care a cântat Bach și am fost fascinat. Adică, să cânți toate cele șase suite de violoncel pe vioară e ceva epopeic, dar nu m-am simțit deloc obosit pentru că are capacitatea asta să așeze frazele foarte natural, foarte aerat. Și asta am încercat și eu să emulez în cântatul meu. Deci, asta e extraordinar!

Iar pe partea personală... sunt multe. Cred că ce încerc să învăț de la el este capacitatea de a-ți crea un spațiu al tău, personal. Pentru că maestrul e căutat tot timpul, are foarte multe concerte, sunt foarte mulți oameni care-l caută - mergem prin mall și cineva vrea să facă poză cu el -, are capacitatea asta de a se retrage, de a-și crea propriul lui spațiu în jur și asta e foarte sănătos ca om și ca artist și cred că mi-aș dori și eu să dezvolt acest lucru.

E ceva ce, cumva, nu prea se învață în ziua de azi nici în școli, nici în familie.

Nu. Doar experiența... cred că asta a și dezvoltat.

Ajungem și la recitalul pe care îl vei susține mâine. Te-aș întreba mai întâi cum l-ai gândit?

Recitalul aș spune că merge mână-n mână cu încă două lucruri. Ca să pot să explic conceptul din spatele recitalului ar trebui să explic despre toate trei: primul ar fi CD-ul de debut, „Guitar Delights”; al doilea ar fi întoarcerea mea din Statele Unite acasă; iar al treilea ar fi recitalul.

CD-ul de debut a pornit de la ideea de dor de casă, care mă apăsa de ceva timp. Eram plecat de zece ani în Statele Unite. Și, cum să spun, dorul de casă s-a materializat prin însuși repertoriul pe care l-am abordat în acest CD.

Am vrut cu recitalul de mâine, de la Ateneu, să fac un fel de parcurs, dacă se poate, al istoricului meu personal. Am împărțit recitalul, cu excepția primei lucrări care, de fapt, e și cea mai lungă din program - o sonată de Matiegka, un compozitor fantastic, îl apreciez enorm, despre care o să vorbesc mai încolo -, am împărțit restul recitalului în diferite culturi. Adică, o să cânt muzică românească, pentru că asta m-a chemat, ăsta a fost dorul meu de casă; o să cânt muzică japoneză, pentru că am avut și eu norocul să vizitez Japonia, am stat chiar o lună acolo și, pentru mine, a fost o experiență chiar transformatoare, atât culturală, cât și spirituală, emoțională; iar cea de-a treia, este cea spaniolă, pentru că acolo se regăsește de fapt sonoritatea cea mai pură, de bază, a chitarei, și voi termina cu două lucrări de Manuel de Falla și Joaquin Rodrigo.

Deci, mi-am gândit recitalul de la Ateneu ca pe un parcurs al vieții mele ca și chitarist, să spunem așa.

Hai să vorbim un pic despre program. Îți recunosc, uitându-mă la program, m-am simțit necunoscător... după atâția ani în lumea muzicii, e un sentiment plăcut să nu recunosc un nume. Mă face să mă simt din nou copil, din nou necunoscător într-ale muzicii. Spune-ne câteva cuvinte despre acest prim compozitor. Nici nu știu exact cum să-i pronunț numele.

Matiegka... nici eu nu am știut cum să-i pronunț numele. Am întrebat pe cineva, un chitarist foarte bun care locuiește în Republica Cehă, un pic mai aproape de Boemia, de unde vine Thomas Matiegka. L-am descoperit pe compozitorul ăsta, ca mulți alții... Mulți chitariști ai secolului XIX sunt acum un pic uitați în istorie, ceea ce e un lucru trist. Chitara a avut și ea câteva decenii de glorie. În Paris se numea „mania chitarelor”. Iar fenomenul ăsta s-a întâmplat și în Viena cam vreo două decenii, cam pe la începutul anilor 1800, unde mai mulți chitariști s-au mutat în capitala imperiului și dădeau lecții de chitară și cântau concerte. Matiegka poate nu e așa de cunoscut astăzi, dar, la vremea lui, era popular. Era prieten cu Franz Schubert, care i-a și aranjat una din lucrări. Să ne gândim, ce omagiu mai mare decât să ai un prieten de talia lui Franz Schubert și să-ți aranjeze o lucrare, să o schimbe. Era, de asemenea, prieten bun cu Anton Diabelli, care era publicistul lui Franz Schubert și al lui Beethoven, Diabelli el însuși fiind chitarist. Nu știu dacă e cunoscut. Diabelli a predat chitara, a scris trei sonate foarte, foarte faine pentru chitară, dar se pare că Matiegka, din toți compozitorii care au activat în Viena, a scris cel mai mult pentru chitară dar s-a retras foarte repede. A scris numai pe o perioadă de 10-15 ani, atât.

Știm de ce s-a retras foarte repede sau nu?

Sunt două ipoteze. Abia așteptam să vorbesc despre chestiile astea! Prima ar fi că a venit în oraș marele Mauro Giuliani, care e, aș zice, cel mai faimos chitarist de secol XIX alături de Fernando Sor. Sunt nume pe care poate și non-chitariștii le-ar cunoaște. Giuliani a venit în oraș... Giuliani a fost o forță a naturii, a fost violoncelist, a cântat în premiera Simfoniei a VII-a de Beethoven, a fost prieten cu soția lui Napoleon, a primit o chitară de la ea... Vorbim despre niște personaje foarte interesante ale acelei perioade. Asta ar fi prima ipoteză, că a venit Giuliani și a furat totul de la toți. Și a doua, Matiegka s-a orientat foarte mult spre muzica religioasă. După ce a terminat de scris pentru chitară, a compus numai muzică religioasă până la sfârșitul vieții. S-ar putea să fi fost și o chestie din asta că a vrut să se retragă, să se concentreze mai mult doar pe partea asta liturgică...

După ce a cucerit lumea laică...

Da, exact. Cine știe?! Oricum, știm clar că era foarte dificil, și nu doar ca chitarist. Era foarte dificil să trăiești în secolul ăla doar dintr-un instrument, încercând să ai o carieră de performanță. Mozart a încercat și aproape că n-a reușit. Beethoven aproape poți să zici că e primul care chiar a putut să fie freelancer. Și el s-a chinuit foarte mult și a depins de patronii lui speciali. Cam asta a fost și problema cu chitariștii din secolul XIX. Cred că n-au putut să se întrețină, încă n-a fost deceniul lor, al marilor virtuozi. Pianul a dominat scena pentru următoarele zeci de ani... Liszt, Chopin ș.a.m.d.

Nu vorbim totuși doar despre acest Matiegka. Mai devreme, vorbeai despre muzica românească. Reprezintă dorul de casă, ai spus. Aș vrea să știu ce relație ai tu cu muzica românească și, mai ales, cu Enescu?

Cu Enescu, spre rușinea mea, dar, totuși, mă gândesc că nu e un lucru atât de rău... pe Enescu l-am descoperit mai târziu și am avut și maturitatea muzicală, sper eu, să pot să-l absorb pe Enescu un pic altfel. Pentru că mie mi se pare că Enescu poate fi foarte multe lucruri. Enescu este înțeles de fiecare român în parte prin Rapsodii, prin Poema română, dar nu atât de mult înțeles prin muzica de cameră, simfonică, chiar și opera lui... sunt lucrări foarte dificile, pentru că Enescu a fost un geniu.

Și e interesant acum, că am început să-i studiez partiturile, mă simt foarte smerit, pentru că fiecare măsură este atât de încărcată cu indicații precise, fiecare notă în parte, și îți cere anumite lucruri care ies complet din afara instrumentului. De exemplu, scrie „luminos”. Cântă fraza asta „luminos”. Cum aș putea s-o cânt luminos?

Hai să zicem că noi, românii, am putea măcar să relaționăm cu multe din aceste indicații, pentru că el vrea să imite stilul lăutarului, vrea să imite un țambal, vrea să imite stilul rustic... cu astea relaționăm noi, românii. Dar, totuși, este foarte mult conținut. E un compozitor excepțional! Îmi pare tare rău că n-a scris pentru instrumentul meu, dar uite că am încercat să-l aduc eu mai aproape de instrumentul meu...

Și bine faci!

Mulțumesc frumos. ...aranjând „Lăutarul” din suita „Impresii din copilărie” pentru chitară și care, spun eu, e un aranjament nu doar îndrăzneț, pentru că n-am schimbat nici o notă din partitură, am încercat să merg exact așa cu e, dar capacitatea rustică poate fi redată și de chitară. „Lăutarul” lui George Enescu este, de fapt, portretul primului său profesor, Lae Chiorul. Lae Chiorul a fost lăutar. Lăutarul cânta la lăută, înaintea viorii și înaintea țambalului. Lăuta, ce-i? Bunica chitării! Deci, nu e o sonoritate străină de sunetul rustic - cobza românească, lăuta sunt instrumente care aparțin, să zic așa, sferei de muzică tradițională românească.

Dorul meu de casă a existat dintotdeauna, poate chiar și muzical, pentru că plecând în Statele Unite automat tai legătura cu muzica românească, nu sunt mulți care cunosc muzica românească acolo. De fapt, totul a pornit de la chestia asta... „Ok, dar muzică românească pentru chitară de ce nu cânți?”

Aici vreau să menționez ceva, pentru că sunt două aspecte. Este aspectul de aranjamente: ne uităm la muzica din trecut. De asta am și aranjat Balada lui Ciprian Porumbescu, lucrez acum cu George Enescu. Dar este Bartok. Am cântat Bela Bartok, dar este și parte de repertoriu contemporan. Și aș spune că se scriu foarte multe lucrări noi pentru chitară. O să-l menționez aici pe Costin Soare, care face o treabă excepțională la noi în țară pentru promovarea repertoriului de chitară. Și pe albumul despre care vorbeam, „Guitar Delights”, se găsesc două lucrări de compozitori români contemporani - Adrian Andrei și Gabriel Almași.

O ultimă întrebare despre recitalul de mâine. Vorbeai despre Japonia. Despre Spania nu o să te întreb pentru că presupun că e un pic clișeic să întrebi un chitarist despre relația dintre chitară și Spania. Dar aș vrea să vorbim despre Japonia. Ai și avut plăcerea de a călători până acolo și ai spus că te-a schimbat. Aș vrea să vorbim un pic despre acest lucru. Foarte puțini oameni de vârsta noastră se pot lăuda că au mers într-o astfel de țară și nu numai că au mers, că asta, cu destui bani, se poate; dar faptul că i-a schimbat o călătorie și faptul că ai spus că te-a influențat la nivel spiritual... Aș vrea să vorbim despre aceste lucruri.

Din nou, eu am avut un mare șoc cultural când am plecat din România în America, unde am și stat 10 ani. E normal pentru oricine care pleacă. Călătorisem destul de mult, dar a fost fascinant pentru mine să am încă un șoc cultural când am venit în Japonia. Diferit față de America și diferit față de România. Mentalitatea de viață, atenția aproape excesivă asupra oricărui mic detaliu. O să spun o mică poveste. Mergeam la metrou, într-una din cele mai mari stații din lume, nu doar din Japonia, și era o doamnă cățărată într-un colț, care cu un pămătuf mic de praf ștergea colțul unei chestii infime, de n-ai fi observat-o niciodată, dar face parte din filosofia lor de viață... au o atenție excepțională asupra detaliilor. Și am simțit asta în templele pe care le-am vizitat, am reușit să văd Kyoto destul de mult, Osaka... și asta m-a legat un pic și de compozitorii japonezi ale căror lucrări deja le cântasem. Și o să-l menționez aici pe Toru Takemitsu, care e o figură emblematică. La fel cum e Enescu pentru noi eu îl văd pe Takemitsu pentru ei, pentru japonezi. A reușit să cuprindă esența asta a poporului său, nu doar că s-a inspirat din muzica tradițională japoneză, dar a redat esența spirituală. Vorbeam de chestia asta care m-a schimbat... modul în care ei percep timpul. E foarte diferit față de noi, vesticii. Dacă noi îl privim ca pe o chestie liniară, în budism și în filosofia estică se vorbește tot timpul despre ciclicitatea aceasta. Adică te întorci tot timpul la punctul de la care ai pornit.

Mitul eternei reîntoarceri.

Da, exact. Și asta să știi că e foarte prezentă în muzica lor, în muzica lor de teatru, Nō, în modul în care-și pun foarte multe pauze. Este un dramatism al timpului aproape, foarte abstract, dar foarte interesant. este muzica roială, muzica garaku, și este și muzica tradițională, muzica de dans... Takemitsu a reușit să cuprindă chestia asta în muzica lui. Și ceva care m-a fascinat... eu o să cânt o lucrate mâine, care se numește „Equinox”, superbă!, după care o să cânt o piesă care deși nu e scrisă de Takemitsu, îi este dedicată lui, este un omagiu, „Hika” se numește, pe care chiar am învățat-o după ce am venit din Japonia. Îmi doream demult să cânt piesa aia și am lăsat toată experiența pe care am absorbit-o în 30 de zile cât am stat în Japonia în „Hika” și în ideea asta de a nu cânta neapărat liniar, ci a privi mai mult spațial, aproape ca și cum aș picta diferite scene. E mult de povestit aici. A fost o experiență foarte copleșitoare, dar m-a încărcat mult.

Vorbeai despre atenția la detalii... Presupun că ți-a schimbat și viziunea asupra muncii propriu-zise a artistului. Aș vrea să știu, vorbind despre albumul Guitar Delights, primul tău album, cum l-ai gândit în acest sens - îmi spuneai înainte că te pregătești și de alte eforturi discografice. Aș vrea să vorbim un pic despre abordarea pe care o ai în studio.

Vrei să fiu sincer?

Evident!

Pentru mine, este o experiență care mă smerește foarte tare de fiecare dată când trebuie să înregistrez. Le-am zis tuturor prietenilor că aproape am intrat în depresie după primul album. E foarte dificil! E foarte dificil, în momentul în care cânți... De exemplu, când cânt pe scenă, mă concentrez pe muzică și pe faptul că mă conectez în momentul ăla, în secunda aia eterică, care dispare imediat după ce am cântat, cu publicul. Ei, chestia asta nu mai pot să o regăsesc atunci când înregistrez, din păcate, pentru că tot timpul mă gândesc la faptul că eu creez ceva aproape fizic, ceva ce există, ceva ce poate fi ascultat și reascultat, și reascultat. Și, de multe ori, asta mă distrage de fapt din momentul creativ, momentul artistic. Asta a fost cea mai mare provocare pentru mine. Am încercat... Prima zi de studio a fost cea mai dificilă pentru că încercam să cânt totul perfect, ca toată lumea, normal, și e de înțeles. Și mi-am luat bătaie, ca să spun așa, de la mine însumi. Degetele mele nu se mai purtau, nu cântam, nu eram eu, deci chiar nu eram eu! Și am zi, ok, uite, eu o să încerc - nu știu dacă am și reușit complet -, mă las complet la mila muzicii și a doua zi a fost mult mai bine, mai ales că în una din piese am introdus o improvizație de vreo două minute, care a fost pe loc, spontan, nu pot s-o replic, și chiar mă bucur că s-a întâmplat și acum e imprimată. Dar dacă m-aș fi gândit la faptul că acum trebuie să înregistrez, trebuie să improvizez, n-ar fi ieșit la fel. Cam asta a fost experiența mea care m-a smerit foarte tare, în ceea ce privește albumul.

Eu sper ca oamenilor să le placă. E un album făcut cu inimă. E un album care, exact cum am spus, pleacă de la dorul de casă, este multă muzică românească, este muzică cu influență balcanică, atmosfera... un pic meditativă. Și mă bucur și că văd că totuși oamenii au cumpărat CD-ul. La concertul de mâine, tehnic, lansăm a doua ediție de printuri. Și mă bucură foarte mult acest lucru, că oamenii apucă să se conecteze cu chitara și cu muzica românească în același timp.

Dacă tot ai fost atât de sincer în descrierea ta, pot să spun și eu cu tot atâta sinceritate că teoria mea - în general, nu doar vizavi de acest album - este că atunci când faci ceva cu pasiune și muncești mult și dai cât mai mult din ceea ce ai, lumea... sau universul, sau cine vrei tu... cumva se întâmplă și lumea își dă seama de lucrul ăsta, se simte și lumea o să vină, o să cumpere CD-ul, o să cumpere bilete, o să asculte ceea ce faci, o să vadă ceea ce faci și cred că toată energia pe care o dai se întoarce cumva înapoi. E un proces karmic.

Sunt perfect de acord. Uite, legat exact de ce ai spus, avusesem o conversație cu un director artistic din Austin al Societății de chitară, care a reușit ceva incredibil, a creat cea mai mare societate de chitară clasică din lume. Și l-am întrebat, „Cum ai reușit, care e secretul, cum ai putut să faci ceva atât de... vreau și eu să știu că vreau și eu să fac același lucru?” Și el, așa, foarte zâmbăreț, ca un mentor aproape, mi-a zis că „Deja știi!”, așa, ca o chestie aproape de sensei, de meditație. Mi-a spus sincer că deja știu. „Tu iubești instrumentul ăsta foarte mult. Tu dacă faci chestia asta cu dragoste și le arăți oamenilor ceva frumos ce faci tu, în care crezi cu adevărat și la care ții foarte mult, oamenii care vor să se conecteze cu acel frumos, care vor să guste din acel frumos o să guste.” Și pentru că e ceva sincer și organic, exact cum ai spus și tu, se întoarce înapoi în atât de multe moduri în care nici nu m-aș fi gândit.

Nu mă gândeam, sincer, că o să mă întorc acasă și o să reușesc să predau și la Conservator, să cânt și cu maestrul Alexandru Tomescu, să dau concert de chitară solo în Sala Mare a Ateneului Român, care nu s-a mai întâmplat pentru instrumentul nostru. Nu m-am gândit la lucrurile astea, poate nici nu le-am planificat, dar am avut dragostea față de instrument dintotdeauna și dorință să-l ajut să fie respectat, să-și găsească locul lui acolo, binemeritat.