Muzicianul conduce joi și vineri, 3 și 4 aprilie 2025, Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. În program lucrări de Toru Takemitsu, Dmitri Șostakovici și Johannes Brahms, iar solist este pianistul Boris Giltburg.

Domnule Leo Hussain, reveniți săptămâna aceasta la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu" și v-aș întreba cum ați descrie modul în care a evoluat în timp relația dumneavoastră cu ansamblul?

Avem deja un parcurs destul de lung împreună și ne cunoaștem destul de bine, dar ce este foarte frumos este că acum mă pot întoarce și pot lucra cu orchestra piese familiare, atât mie, cât și membrilor ansamblului, dar pe care nu le-am cântat împreună. Deci, în această săptămână descoperim acest nou context de lucru. De asemenea, m-am reîntâlnit cu colegi pe care nu i-am mai văzut de câțiva ani și cred că relația noastră rămâne întotdeauna vie.

Din experiența dumneavoastră, cum receptează publicul muzica lui Takemitsu și care sunt principalele caracteristici ale celor „Trei partituri de muzică de film" („The Three Film Scores") pe care le prezentați săptămâna aceasta?

Aceasta este o întrebare la care este greu de răspuns, deoarece în fiecare loc, publicul este foarte diferit. Am prezentat muzica lui Takemitsu în foarte multe țări - în California, în Marea Britanie, în Franța - , dar motivul pentru care am vrut să includ în program aceste trei piese este chiar natura lor. Pentru că este muzică de film, sunt foarte descriptive și, într-un fel, nu este o muzică pură. De exemplu, avem cele trei piese, fiecare aparținând unei coloane sonore diferite, aparținând unor filme realizate în școala de cinematografie din Japonia anilor '60-'70. Prima este despre un boxer din Puerto Rico venit în New York și este o muzică fragmentată, cu influențe de jazz și blues, ultima este antrenantă, dar și puțin tristă, un fel de vals cu o parte mai melancolică. Iar secțiunea de mijloc, inima lucrării este, aș spune, cea mai greu de ascultat, din cauza temei principale care este tulburătoare, în asentiment cu acțiunea filmului, plasată după momentul bombei nucleare de la Hiroshima. Avem acolo o vinietă de aproximativ trei minute care este frumoasă, desigur, dar, în același timp, foarte tragică și foarte profundă ca sentiment. Cred că aceste trei lucrări sunt foarte accesibile, dat fiind faptul că sunt piese individuale ce descriu povești emoționale foarte clare.

Încă nu ați început repetițiile cu solistul, pianistul Boris Giltburg, dar ați mai colaborat împreună cu alte ocazii și v-aș ruga să ne spuneți cum vă amintiți acele experiențe?

Am cântat împreună Concertul de Gershwin la Salzburg de câteva ori acum câțiva ani și a fost o experiență absolut minunată, așa că de atunci am căutat o nouă ocazie de a lucra din nou și mă bucur că o putem face la București. Boris este un pianist extraordinar, extraordinar de inteligent, dar cineva care își poartă inteligența foarte modest. Când urcă pe scenă vezi un muzician și nu un geniu, dar de fapt el este un muzician de geniu.

Care a fost principiul după care ați alcătuit programul?

Avem cele două mari lucrări, Simfonia a II-a de Brahms și Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Șostakovici, amândouă fiind creații foarte senine, luminoase și vesele. Dar atât Brahms, cât și Șostakovici nu erau celebri pentru compozițiile lor, să spunem, optimiste. Când ne gândim la Șostakovici ne imaginăm o muzică ce are o latură mai amară, mai acidă, iar când ne gândim la Brahms - la o muzică masivă, intensă, mai cerebrală într-un fel. În schimb, lucrările pe care le-am ales sunt, am putea spune, cele mai vesele pe care le-au compus. Dar, desigur că întâlnim și alte sentimente; muzica lui Șostakovici are întotdeauna "dinți", iar la Brahms întâlnim la un moment dat acel sentiment de regret, melancolie, ceva ușor trist. Cred că Șostakovici face o trecere foarte bună de la Takemitsu, care este o muzică antrenantă, dar care are și asprimi evidente, într-un mod asemănător cu cele ale concertului de Șostakovici - și continuăm apoi cu Brahms. Deci, aș spune că este un program foarte luminos, dar nu superficial.