Daniel Ciobanu este unul dintre cei mai talentați pianiști ai generației sale, cu o carieră internațională impresionantă, câștigătorul premiului al II-lea în cadrul prestigiosului concurs Arthur Rubinstein, ediția 2017. Muzicianul ne-a oferit un interviu cu prilejul prezenţei sale la Sala Radio.

Noul pian Steinway al Sălii Radio a fost inaugurat săptămâna trecută. Cum ţi se pare instrumentul şi care crezi că sunt beneficiile pe care le poate aduce interpretului şi publicului un astfel de pian?

În primul rând, este un lucru absolut miraculos și de care Sala Radio avea mare, mare nevoie. Instrumentul mi se pare fabulos. Se vede că este un instrument abia ieșit din crisalidă; o să aibă un pic nevoie de câteva masaje puternice, cu câteva concerte, să-și deschidă paleta de culori. Dar m-am bucurat enorm! Chiar și astăzi, în repetiție, mi-am dat seama cât de important este, de fapt, și pentru orchestră să poată să fie inspirată de pianist prin vârtejul pe care poate să-l producă un instrument bine pus la punct, un instrument potent muzical. Și asta este cea mai bună investiție pe care poți s-o faci, nu doar pentru instituție, dar și pentru orchestră, și pentru public. Cu siguranță, o să aibă ecouri pozitive asupra tuturor.

Dirijorul concertului de mâine va fi Mirian Khukhunaishvili. Cum l-ai cunoscut?

Noi ne-am cunoscut în Georgia, în 2016. Am fost invitat de marea pianistă Eliso Virsaladze la festivalul dumneaei, în Tbilisi, unde Mirian o ajuta cu organizarea. Acolo, întâmplător, ne-am cunoscut, mi-a plăcut mult entuziasmul cu care povestea de muzica clasică și, dintr-una-ntr-alta, am auzit că dirijează și nu a durat un an, că am fost reinvitat la festival și am cântat chiar cu el, tot Concertul nr. 3 de Prokofiev, și mi s-a părut că e foarte perspicace și, cumva, entuziasmul lui îți oferă atât de multă încredere că poți să călătorești mai mult decât prin notele din partitură. Are o flexibilitate și se poate adapta imediat la idei cumva improvizatoric, luându-mă și pe mine prin surprindere. Și, cumva, face ca totul să fie permeabil, foarte permisiv. La urma urmei, mi se pare că cel mai important e să te simți liber pe scenă ca să poți să-ți accesezi cât mai în profunzime atât părțile pe care le-ai studiat, cu care ești familiar, dar să lași și o posibilă revelație să aibă loc în timpul concertului. Și cu el am simțit acest lucru vital pentru muzică, să fie în permanență fresh, să aibă magnetismul acela că atunci e compusă... nu suntem niște clipuri de pe youtube care se tot repetă la fel la infinit. De asta m-am bucurat că managementul a fost de acord cu propunerea mea și sper că o să și vedeți de ce.

Lucrarea pe care o veți cânta mâine este Concertul nr. 3 de Prokofiev, o piesă emblematică din repertoriul pianistic de secol XX. Ce anume te atrage la acest concert?

Cred că e cea mai echilibrată piesă dintre concertele pentru pian și orchestră ale lui Prokofiev. Vine după al doilea, la 10 ani distanță, un fel de manifesto împotriva politicului, dar și cumva împotriva felului în care se scria în perioada respectivă. El a venit efectiv și a inovat în mod apocaliptic chiar și în rolul de solist. În Concertul nr. 2 de Prokofiev există acea cadență infernală de 5 minute în partea întâi, după ce orchestra abia se acordează în principiu, cântă două minute. Era mult prea progresistă lucrarea pentru vremea respectivă și avea și, cumva, o latură imposibilă tehnic pentru cât timp petreceau pe atunci cei din orchestră să învețe repertoriul; și nu a avut succes. Și, cumva, în al treilea, s-a mai echilibrat.

Mie îmi place. În permanență sunt pus la încercare. Cea mai grea parte de fapt pentru mine e "sindromul Tourette" pe care-l are piesa - într-o fracțiune de secundă trebuie să te reinventezi sinaptic atât de puternic și să-ți impui dintr-odată cu totul alt rol, ca și cum ai juca o piesă de teatru cu 7-8 personaje singur și trebuie să existe contrastul în caracter, să nu devină o chestie monotonă. Doar că poți să devii, mai pe scurt, destul de nevrotic după ce cânți piesa asta. Și, în același timp, e o mare, mare plăcere pentru mine să o cânt. Mi se pare că e piesa mea semnătură tocmai din motivul ăsta, că e una din puținele piese pe care le și știu și le și cânt în care mă simt că sunt acolo, la marginea prăpastiei.

Creația modernă pare să fie preferata ta din repertoriul pianistic...

Da, cumva mă simt că sunt într-o zonă de tranziție. Am avut perioada 20-30 de ani, în care muzica modernă îmi dădea și libertatea să-mi exprim propriile mele cugetări. În muzica romantică, clasică, mi se pare că ești un pic constrâns de tradiție. E foarte greu să schimbi o percepție la o piesă... la Simfonia a V-a de Beethoven, de exemplu, sau Sonata Appassionata, chestii pe care le-ai auzit de cel puțin 30 de ani sau 40 de ani într-un anume fel. Și acolo, cumva, am simțit în permanență o constrângere, o limitare... mai mult ofer decât primesc, asta fiind o contradicție pentru că nu mi se părea că am vârsta potrivită la care eu pot să ofer. Ultimele opusuri ale lui Beethoven... de-asta nu le-am cântat niciodată. Sunt niște compozitori pe care-i abordezi după ce ai absorbit foarte mult meșteșug. Și-acum îmi vine foarte natural să cânt muzica modernă. Mi se pare că e liberă. Cam asta a fost și în mintea compozitorilor, poate cu asta rezonam atât de puternic. Șostakovici, Prokofiev, Rahmaninov... toți căutau în permanență libertatea de exprimare în sistemul comunist și o găseau în muzică. Și, cumva, la fel și eu, la vârsta asta 20-30 de ani, îmi caut propriul meu microfon, propria mea voce, propria mea viziune.

În 2018 ai debutat cu Orchestra Națională Radio. Aș vrea să-mi spui cum a evoluat colaborarea voastră de atunci?

Am venit an de an. Asta mă bucură foarte tare. Și tot timpul mă bucur când mă întorc în România, acasă, să cânt, dar mă bucură că am și orchestra, că am început să ne cunoaștem, știm fiecare la ce să ne așteptăm, care sunt limitele de care trebuie să avem grijă. S-a creat o simbioză foarte faină, plăcută și tot timpul sunt entuziasmat să aud că avem o nouă dată pe calendar.

După concertul de mâine, ce proiecte urmează pe agenda ta?

Chiar sâmbătă am un proiect destul de exotic. Am fost invitat de Nelson Goerner în Geneva, unde se inaugurează o nouă sală de concert și unde va fi un maraton de muzică clasică și nu numai, cu 20 de artiști, de la 7 seara la 7 dimineața - un fel de seară de club cu muzică clasică. Și acolo, voi avea slotul de la miezul nopții, de cântat Carillon nocturne de Enescu. La finalul piesei sunt cele 12 bătăi de clopot care anunță miezul nopții. Apoi intrăm în Clair de lune și apoi, o premieră și pentru mine, încă nu știu exact ce o să se întâmple, dar fac tranziția spre improvizații și cu muzică electronică și free improvisations la pian acustic. O să fie așa, un fel de melanj, un cocktail destul de flambat.

La final de mai, în Timișoara, o să am un concert cu 7 dansatori contemporani. O să ne plimbăm prin Infernul lui Dante, prin cele 9 cercuri. Eu o să fiu maestrul ceremoniei, o să fiu șamanul care dirijează această călătorie: jumătate cu șlagăre de muzică clasică și cealaltă jumătate o să fie muzică electronică scrisă de mine... fuziunea asta cu mișcarea vizuală, cu dansul și cu ritmul.