Muzicianul susține primul său turneu solo, intitulat "Maestro", în perioada 31 martie-5 aprilie 2025.

Domnule Liviu Prunaru, susțineți în perioada 31 martie - 5 aprilie primul dumneavoastră turneu solo - o serie de recitaluri prin care sărbătoriți 50 de ani de carieră și vă reîntâlniți totodată cu publicul român.

Am vrut să sărbătoresc într-un stil un pic mai aparte, pentru că am avut deja mai multe concerte de solo cu orchestră, recitaluri camerale, cu vioară și pian, dar și în formula de duo și trio. Dar această formă de a cânta singur pe scenă este o noutate și pentru mine, deoarece nu am făcut-o până acum pentru că am evitat mereu această fațetă virtuoză a viorii. De aceea, a trebuit să stau și să mă gândesc puțin la program și pot spune că este foarte frumos și variat; nu include numai piese de virtuozitate, ci și alte tipuri de piese.

De-a lungul timpului, ați activat ca solist, profesor, interpret de muzică de cameră (aș menționa aici Turneul "Duelul viorilor", pe care-l desfășurați deja de 12 ani împreună cu violonistul Gabriel Croitoru și pianistul Horia Mihail), dar și în postura de concertmaestru al uneia dintre cele mai prestigioase orchestre ale lumii - Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam. Care este ipostaza pe care o preferați și care considerați că este cea care v-a adus cele mai multe satisfacții?

Trebuie să amintesc că la această ipostază de a fi concertmaestru nu m-am gândit, practic, niciodată; a fost ceva care s-a întâmplat și sunt foarte bucuros că s-a întâmplat. De ce? Prin această ipostază am reușit să descopăr o altă fațetă de a servi muzicii.

În privința ipostazei pe care o prefer, eu mă bucur întotdeauna de ipostaza în care mă aflu la momentul respectiv, iar acesta diferă cu fiecare apariție. Dar, cu siguranță, mă bucur că pot avea această multitudine de fațete pentru că simt că dacă aș fi rămas la una singură dintre acestea, aș fi fost cumva limitat.

Deci, eu mă bucur acum de această varietate de apariții în care pot să mă desfășor - ca partener de muzică de cameră și ca lider al unei orchestre, și ca solist - și, iată, o nouă ipostază pe care vreau să o încerc acum, aceea de muzician singur pe scenă, solo adică.

Revenind la turneu, ați ales un program ce include lucrări care stau la baza repertoriului pentru vioară solo, cum ar fi Sonata nr.1 de Johann Sebastian Bach, dar și 6 dintre cele 24 de Capricii de Paganini, însă nu cele mai des cântate. Știu că vă place să aduceți în atenția publicului lucrări mai rar cântate, așa că v-aș întreba ce aspecte ați avut în vedere în alcătuirea programului?

A fost o căutare destul de amănunțită pentru că am vrut, cumva, să nu ofer numai și numai virtuozitate, iar pe de altă parte, nu am vrut nici să adorm publicul. A fost, este și va fi o călătorie prin stiluri, care va experimenta destule schimbări de emoții, și anume, vom trece din clasicism, din acel format de catedrală, la Paganini. Voi cânta 3 capricii de Paganini mai puțin cântate; capriciile care sunt până în numărul 12, de obicei, sunt mult mai dificile decât cele din a doua jumătate. Și de-asta am ales și am vrut să fie 3 capricii din prima jumătate și 3 capricii din a două jumătate. Am inclus, bineînțeles, și capricii cunoscute cum ar fi "Vânătoarea" sau acel capriciu nr.13 numit "Râsul diavolului", pe care eu am să-ncerc să-l redau sub o altă formă decât una diabolică. Toate aceste capricii vor arăta, bineînțeles, și virtuozitatea, dar am ales și capricii lirice, cum ar fi, de exemplu, Capriciul nr.2, care, deși este unul foarte tehnic, acesta face tranziția între muzica lui Bach și cea a lui Paganini, deoarece, pur și simplu, ascultătorul va crede că eu voi cânta în continuare Bach, când eu de fapt am trecut la un capriciu de Paganini. Mi s-a părut foarte interesantă această tranziție și de aceea l-am și inclus.

Între aceste capricii va fi Suita de Vasile Filip, pentru că am vrut neapărat să readuc aminte celor care mă ascultă că eu de fapt vin din România, sunt român și voi fi tot timpul român, iar rădăcinile nu se uită niciodată. Am ținut neapărat să includ în repertoriul meu și în acest program o piesă românească. Și am găsit o piesă extraordinar de frumoasă, o suită românească de Vasile Filip, care va fi, probabil, deliciul serii, pentru că toți ne vom revedea, ne vom recunoaște și ne vom regăsi în această piesă, care e formată din patru părți și care va descrie exact sufletul și caracterul românesc.

Acest periplu muzical se va încheia în contemporaneitate, cu o piesă de Nathan Milstein, un mare violonist ruso-american care a prezentat forma lui proprie a Capriciului 24 de Paganini, și anume o piesă care se numește "Paganiniana", în care a inclus și fragmente din capricii, dar și din concertele de vioară ale lui Paganini. Și am crezut că este o foarte bună piesă pentru a termina seara și pentru a încheia această acoladă începută în clasicism și terminată în modernism.

Care credeți că este importanța Capriciilor de Paganini în repertoriul unui violonist și care sunt strategiile pe care le abordați când lucrați cu studenții dumneavoastră aceste piese percepute ca "spaima violoniștilor"?

Într-adevăr sunt o spaimă, pentru că aceste capricii ating culmile virtuozității violonistice. Eu, personal, sugerez întotdeauna celor care vor să studieze Capriciile de Paganini să facă întâi celelalte capricii, de Jakob Dont, de Pierre Rode, de Wieniawski, care sunt bune pentru a te pregăti să abordezi muzica lui Paganini. Eu zic că abia după un număr de ani destul de mare cineva ar trebui să studieze aceste Capricii, deoarece abordate prea devreme nu numai că nu pot avea rezultatul scontat, dar pot chiar și dăuna tehnicii celui care încearcă să le cânte. Spun acest lucru pentru că în partitură se regăsesc niște extensii care pot aduce vătămări corporale, întinderi de mușchi și dureri, ceea ce ascultătorul nu știe când le ascultă, nu știe cât de mult este solicitat violonistul.

Am încercat, pe de altă parte, și chiar mi s-a confirmat de către cineva care mă asculta în camera de hotel mai deunăzi, că reușesc să cânt aceste capricii frumos. Și i-am spus că este exact intenția mea, de a prezenta nu numai partea virtuoză, ci și partea lirică, partea expresivă, care mi se pare extrem de importantă.

Așadar, urmează să vă reîntâlniți cu publicul român și aș fi curioasă să aflu cum vă raportați la ascultători când sunteți pe scenă? Cum este pentru dumneavoastră acest schimb de energie dintre interpret și public?

Întotdeauna am considerat că orice apariție pe scenă este unică și nu poate fi premeditată și nici pregătită în vreun fel. Această apariție este spontană, este, așa cum spunea și marele Celibidache - muzica se întâmplă pe moment. De fapt, el și refuza să facă înregistrări din acest motiv, pentru că o apariție pe scenă este ceva spontan, care are o viață proprie, iar în momentul în care o redăm ulterior nu are aceeași valoare. Spuneați de acea energie, asta se întâmplă exact când ești pe scenă și când comunici cu publicul.

Eu întotdeauna m-am simțit foarte atras și foarte susținut de publicul de acasă și simt cu adevărat bcă sunt acasă când cânt pe o scenă românească. Nu contează că sunt la Arad sau la Botoșani, la Craiova sau la București - este tot acasă. Și vă dați seama de plăcerea cu care fac aceste turnee, că sunt în duel cu Gabriel Croitoru și cu Horia Mihail sau solo, sau în altfel de turneu, este bucuria de a cânta acasă. Simt că toată lumea ascultă și vine cu inima deschisă, nu sunt în salăn ca să judece o piesă sau să mă judece pe mine, ci pur și simplu să preia ceea ce artistul are de oferit și să primească cu inima deschisă frumusețea muzicii.

Ați fost membru al juriului în ediția din 2024 a Concursului Enescu. Care sunt principalele caracteristici ale tinerei generații de violoniști, din perspectiva dumneavoastră?

Noua generație are și atuuri și are și defecte, iar de aceea este foarte important să ținem un ochi asupra lor și să-i îndrumăm; în același timp, și învățăm de la ei, pentru că fiecare generație aduce ceva nou, aduce o prospețime. Deci, este un schimb de experiență și de cunoștințe. Mi-a plăcut întotdeauna să lucrez cu tinerii și să transmit tot ceea ce am reușit să acumulez în toți acești ani și să-mi dau seama, în același timp, câte mai sunt de învățat.

Ceea ce aduce noua generație este o prospețime și multe schimbări. Dar este nevoie de foarte multă atenție pentru a nu distruge nucleul, legătura directă cu compozitorul! Pe măsură ce anii trec, se simte un fel de diluare a acestei conexiuni și mulți invocă așa-numite tradiții pe care, bineînțeles, le ador și le respect, dar aceste tradiții trebuie bine înțelese! Nu înseamnă că așa a cântat cineva și facem și noi tot așa. Recomand tinerilor să revină din când în când la origini și să vadă, să încerce să înțeleagă ce a vrut compozitorul de fapt să transmită, să spună. Este un fel de muncă de detectiv, pe care noi toți avem datoria de a o face și nu numai de a interpreta și de a zice "Aaa, eu știu mai bine, de fapt, ce a vrut el să spună!". Nu, trebuie neapărat să continuăm această legătură cu compozitorul. Și, după aceea, le doresc să ducă și mai departe frumusețea muzicii și să o facă cunoscută și plăcută cât mai multor oameni.