Ediția a XIX-a a Festivalului de Muzică Veche de la București începe duminică, 10 noiembrie și se desfășoară până în data de 28 noiembrie.

Invitatul de astăzi la Perpetuum mobile este Laurențiu Constantin, directorul Festivalului de Muzică Veche de la București. Bună seara!

Bună seara!

Domnule Constantin, la finalul acestei săptămâni, Festivalul de Muzică Veche de la București începe cu un concert la Sala Radio. Aș vrea să ne vorbiți pentru început despre acest eveniment și apoi să ne faceți poate o scurtă prezentare a acestei ediții a seriei de evenimente, vă rog!

Hidden se numește concertul cu care vom începe, Hidden. In-between Mozart&Haydn. Istoria muzicii i-a memorat și pe Mozart, și pe Haydn, dar există doi contemporani cu aceștia, flamanzi, mai ales Leemans, care nu sunt cu nimic mai prejos. Dar istoria muzicii, memoria ei, e uneori nedreaptă. Ansamblul belgian "Terra Nova Collective" vine la București pentru prima oară, cu un program dedicat acestor compozitori - un program care explorează zona aceea de permeabilitate dintre barocul târziu și clasicismul foarte timpuriu. E o zonă foarte, foarte subțire. Îndeobște se consideră că acolo e zona de unde... în sus te duci spre Clasicism, în jos te duci spre Baroc. Ceea ce e foarte, foarte interesant este că vorbim de un conducător muzical al ansamblului care este româno-flamand, dintr-o familie mixtă (mama - româncă și tatăl - flamand), născut și crescut în Belgia. Iar un lucru și mai interesant este că acest concert prilejuiește prezența la București a violonistei Mira Glodeanu - o prezență foarte, foarte rară, din păcate, pe scenele de concert românești. Mira Glodeanu e o interpretă distinsă de vioară barocă și este considerată astăzi între primii 5-6 interpreți de vioară barocă ai lumii.

Înaintea interviului, spuneam eu că lumea muzicii este mică și mi-ați răspuns că lumea muzicii vechi e și mai mică. Presupun că aici ne dăm seama și cât de mică este, dar și că esențele tari se țin în sticluțe mici.

Da, și mai e ceva. Muzica veche, cel puțin în cazul nostru, al Festivalului de Muzică Veche București și al colegilor care au început și au construit acest festival, e vorba de dragoste. Iar dragostea construiește ecosisteme. În domeniul muzicii vechi, e o pasiune ardentă dincolo de a fi o profesie și o vocație, iar asta te face să cauți interpretări noi, producții noi, proaspete, care te surprind. Apar ansambluri camerale excepționale, mai ales dintre cele venite de la Basel, de la Schola Cantorum Basiliensis, unde se află cea mai importantă școală de muzică veche din lume, și sunt uimit eu unul cum, an de an, apar mizicieni și cum cântă. Nu am auzit de ei, sunt niște copii, au 20 de ani și sunt excepționali! Iar toată această fervoare, această fierbere creatoare este cea care dă duhul acestui ecosistem european și românesc, de ce nu, al muzicii vechi.

Pentru că ați menționat colegi... îmi aduc aminte de colegele mele din liceu, mai ales, care erau atrase la început de lumea muzicii vechi și se vedea exact ceea ce spuneți dumneavoastră, pasiunea - pasiunea ardentă - pentru această lume. Ați vorbit mai devreme despre interpretări proaspete. Oamenii poate nu înțeleg clar faptul că există lucrări de acum 400-500 de ani pe care nu le-a mai cântat nimeni și pot avea interpretări proaspete. Cum anume vin aceste interpretări proaspete?

Aș porni de la sloganul festivalului nostru, care este și crezul nostru: "Descoperă noutatea muzicii vechi". Noi nu avem de-a face cu praful de șters de pe colburile de partituri de acum câteva sute de ani, ci avem de-a face cu prospețimea acestei muzici. Muzica aceasta avea câteva virtuți. Prima este că muzicile vechi toate, mai ales cea barocă și cea bizantină, sunt atașate de canoanele clasice ale frumuseții. Ca atare, sunt perene. În orice epocă, ele vor fi cântate și redescoperite. O oarecare divă pop, oricare dintre ele, nu știu dacă va mai fi cântată sau ascultată peste 30 de ani, dar Johann Sebastian Bach sau Vivaldi, sau Rameau, sau Buxtehude, așa cum erau cântați și căutați acum 300-350 de ani, sunt convins că vor fi și peste 350 de ani.

Apoi, muzica aceea pe care o vedem în facsimile... e doar o jumătate din adevăr, adevărul care se consumă pe scenă. Cealaltă jumătate e a muzicianului. Iar muzicienii de muzică veche, mai ales cei de muzică barocă, respectă cu mare strictețe principiul că, întâi de toate, înveți să respecți toate regulile, aproape ca un taliban, iar apoi poți să îți permiți orice libertăți vrei tu.

Muzica veche, îndeobște, e o muzică înalt academică. Se știe destul de precis cum se cânta, se știe destul de precis pe ce instrumente se cânta, în ce manieră, în ce sisteme de acordaj ș.a.m.d. Dacă orchestrele moderne cântă în jur de 440 hertzi astăzi ca acordaj, muzica veche stă sub zodia lui 415, acesta fiind numărul de hertzi la care vibrează la-ul. Dar există instrumente de suflat, mai ales în școala franceză, care sunt la 390-396, și știm asta pentru că un flaut traversier sau un flaut drept, constructiv - dacă poți să acordezi un clavecin, poți să acordezi un instrument cu corzi frecate - nu poți să acordezi instrumentul acela care e o bucată de lemn cu un capac în capăt și niște găuri, fără clape. Clapele la flaut au apărut mult mai târziu; aici e altă tehnică, în care acoperi cu buricul degetului gaura respectivă și... jumătate de milimetru în apăsarea degetului influențează calitatea sunetului sau "necalitatea" lui, după caz. Pe când dincoace, la flautul modern, ai apăsat și o clapetă care se închide disciplinată și oprește aerul ca să mai curgă pe acolo.

E o lume fascinantă lumea muzicii vechi și a instrumentelor, și a compozitorilor, și a muzicienilor, care sunt hiperspecializați. În muzica veche, foarte rar găsești un muzician care să facă muzică romantică sau clasică și să facă și muzică barocă. Această hiperspecializare te duce într-o anumită zonă, îți creează o anume dibăcie de natură tehnică, de tehnică muzicală, de manieră interpretativă, valori estetice. Spre exemplu, o interpretare care e foarte apreciată în belcantoul italian, ușor mai păstoasă, mai legată, nu are nici o legătură cu muzica barocă unde lucrurile trebuie să fie mai precise, unde intonația este esențială. Este o blasfemie o intonație aproximativă în muzica barocă. Articulațiile... aici, în muzica veche, se dă cumva o reverență mult mai mare muzicii așa cum a fost ea gândită și pusă pe partitură de compozitori.

Aici poate îmi dovedesc neștiința: când am început să citesc prima oară despre interpretările informate istoric, am făcut o paralelă cu lumea jazzului, pentru că am înțeles că e vorba despre o partitură de la care plecăm și că, exact cum ați spus, jumătate este scrisă, jumătate este nescrisă. Am văzut și standarde de jazz cum arată și știu că jumătate este scrisă... aceleași note le avea și Miles Davis, și Duke Ellington... și eu trebuie să pornesc de la aceleași note și să fiu cel puțin la fel de bun ca ei. Este corectă această paralelă?

E cât se poate de corectă. Muzica barocă este o muzică profund improvizatorică. Ce o deosebește de jazz este că fiind o muzică înalt academică precum spuneam sunt reguli destul de precise. Tehnica se numește baso continuo sau bas cifrat. Sunt niște reguli după care se fac aceste improvizații, dar aceste reguli de armonie, de acorduri îți lasă o foarte, foarte mare libertate. Nu sunt scrise acordurile, cel mult sunt scrise niște cifre, iar între notele lungi și acele cifre tu, ca interpret, improvizezi. Și poți avea surpriza ca piese muzicale care sunt șlagăre și pe care le știe toată lumea, precum Anotimpurile lui Vivaldi, de la un interpret, de la un violonist la altul să auzi cadențe și să auzi în pachetul de bas al ansamblului să auzi rezolvări improvizatorice neașteptate, care te fac să tresari și să zici "Asta nu e în partitură!" Păi nu e, în partitură ai basul cifrat, iar apoi muzicianul acela are libertate și este absolut normal și acceptat.

Apropo de jazz! Publicul de muzică veche din București și din țară și, într-o oarecare măsură și din Europa, nu e atât de apropiat de publicul de așa-zisa muzică clasică cum e publicul Ateneului Român sau al Sălii Radio. E, mai degrabă, apropiat de publicul de jazz ca profil sociologic - vârste, educații, preocupări, căutări... Sunt niște căutători, cei din publicul acesta, sunt niște ascultători. În ei arde o flacără... chiar și snobii - snobul e o categorie foarte respectabilă de public, pentru că se apropie cu respect, uneori cu sfioșenie de muzica aceasta și-și cumpără bilet, și acesta fiind un semn de respect. Snobul e un căutător și asta-l face respectabil și frecventabil, aș spune.

Pentru că ați făcut diferența, deja, dintre muzica veche, muzica clasică, muzica de jazz și dincolo de aspectul sociologic al publicului, aș vrea să știu... sintagma aceasta "muzică veche", ce înseamnă ea? Eu, cel puțin, din câte știu, acoperă o sumă impresionantă de ani.

Muzica veche se duce mai jos de anul 1000. Avem partituri mai jos de anul 1000. Dacă vorbim în sensul occidental al cuvântului, cam din zona de unde este Mozart în jos, în istoria muzicii, cu Baroc, Renaștere, Ars Nova, Ars Antiqua ș.a.m.d., aceea e muzică veche. La aceasta se adaugă muzica bizantină, ca și muzica gregoriană, muzicile vechi ale popoarelor din bazinul mediteranean, din orientul apropiat și din Caucaz.

Vorbim de muzică veche în spațiul românesc și balcanic chiar și în secolul XIX. Îndeobște, printr-o convenție unanim acceptată, aproape de anul 1900, în România de astăzi, avem muzică veche - Barbu Lăutarul, Zlotea Lăutarul e considerată muzică veche, o muzică ce vine dinspre Dimitrie Cantemir prin Macarie Ieromonahul, prin Școala de la Putna, Școala de la Cozia, Anton Pann, până la cei care făceau folclor urban, precum e Barbu Lăutarul.

Asta voiam să întreb... ce legătură e între Barbu Lăutarul și Școala de la Putna, de exemplu?

Veți găsi acolo fraze, veți găsi cadențe specifice muzicii psaltice, adică muzică bizantină românească. La Putna s-a născut un stil în timpul lui Ștefan cel Mare. Eustație a fost corifeul acelei școli. Un stil de cântare bisericească de factură bizantină, care a influențat major toată zona Moldovei și nu doar, toată Rusia, tot spațiul de limbă slavonă de la răsărit de Moldova - Rusia de azi, Ucraina de azi. S-a creat așa-numitul putnevski stil și se cânta în bisericile lor mult înainte să apară acele recitative de inspirație occidentală, cu acorduri foarte largi pe care le știm azi și ne gândim că aia e muzică rusească bisericească. Există și altfel de muzici.

În acest sens, mi se pare fascinantă... știam de Școala de la Putna, dar nu știam de amplitudinea pe care a luat-o acest stil. Aveți bibliografie pe tema asta? Ce ne puteți recomanda să citim în acest sens?

A scris volume întregi Vasile Vasile, un cercetător, părintele Sebastian Barbu Bucur, Adrian Sârbu, care e profesor la Conservatorul din Iași. Și, aș recomanda cu multă tărie, un paleograf excepțional, Filoteu Bălan - ieromonah, un călugăr, cercetător excepțional. E adevărat că activitatea părintelui Filoteu Bălan este dedicată mai ales recuperării patrimoniului paisian, de școala de muzică psaltică din vremea lui Paisie Velicikovski, din jurul Mânăstirii Neamț, dar are cercetări și ediții critice și pentru zona aceasta a Școlii de la Putna.

Vorbeați și de muzica din Caucaz. Recunosc, la acest capitol nu știu nimic. Despre ce muzică e vorba?

Vorbim de georgieni, vorbim de armeni, vorbim de muzici care astăzi sunt considerate - pentru că au fost cunoscute în părțile noastre și în Europa, mai ales prin zona lor mai spectaculoasă, cu dansurile acelea excepționale, cu uniformele acelea și cu dansatorii aceia care se mișcă ca și cum ar pluti, cărora nu le vezi pașii... Ei, dacă dăm deoparte acest orizont vizual, sau, pur și simplu, închidem ochii și ascultăm muzica aceea, chiar și muzicile mai melancolice, mai lente, nu doar cele foarte războinice și bătăioase, puteți să recunoașteți acolo fragmente de glas trei papadic din muzica bizantină. Imperiul bizantin... muzica bizantină este ceva ce, ca orice cultură a unui mare imperiu, a asimilat dinspre Persia, dinspre Iranul de azi, dinspre Caucaz, dinspre armeni, dinspre apus într-o oarecare măsură. Așa a evoluat așa-numita cultură și muzică bizantină. Există în fiecare țară ortodoxă muzici de factură bizantină. La noi se numește muzică psaltică. Sârbii au muzica lor de factură bizantină, cu specificitățile lor. Grecii se consideră cei mai puriști dintre toți, pentru că ei se consideră "romeii", urmași Romei de pe malul Bosforului. A suferit transformări și primeniri foarte interesante în spațiul acesta rusesc, ucrainean și cel din Caucaz. Nu în ultimul rând, sunt niște specificități, azi aproape dispărute, în Anatolia, pe vremea când Anatolia nu era turcă, ci era greacă.

Aș vrea să ne întoarcem un pic în arealul muzicii... culte, să-i spunem. Ca ascultători, cum ne putem da seama când avem de-a face cu o interpretare informată istoric dacă e voba despre o înregistrare mai ales? Dacă sunt într-un magazin și cumpăr niște CD-uri, nu-mi dau seama cum se aude, dar când ajung acasă și ascult, cum îmi dau seama? Și vă întreb toate acestea pentru că există pe piață foarte multe înregistrări ale unor lucrări pre-mozartiene și mozartiene semnate de oameni care nu au de-a face cu spațiul interpretărilor informate istoric. Vreau să știu cum facem diferența dintre ele?

Prima diferență, cea mai simplă, este că, dacă ești un pasionat de acest domeniu, cauți niște nume. Primul indiciu este ansamblul sau liderul muzical. Dacă ajungi să cunoști cât de cât arealul acesta, al muzicilor vechi de diverse tipuri, atunci știi că acel muzician - mai ales dacă e unul notoriu - face muzica doar într-un anume fel, muzică documentată istoric. Un alt indiciu și, din păcate, modernitatea ne împiedică accesul la el, este să citești cărticica aceea sau măcar dacă e un text pe spate. Din păcate, cd-urile astăzi sunt plastifiate și vânzătorii nu apreciază foarte mult să desfaci acel înveliș. Cea mai sigură cale este să nu cumperi dacă nu ești sigur. Să-ți notezi în memorie sau undeva muzicianul, ansamblul și apoi te documentezi. E plin internetul de tot soiul de interpretări. Dacă vezi acolo o rigoare în cercetarea muzicologică... pentru că muzicile vechi sunt muzici în care, dincolo de ce se întâmplă pe scenă, se muncește foarte mult la partea de cercetare muzicologică - trebuie să fii sigur că faci ceea ce trebuie și asta presupune cercetare. De regulă, toți marii lideri de ansambluri și toate ansamblurile serioase au cel puțin un om care face această cercetare. Cei mai pricopsiți, precum este SIMA sau Hesperionul lui Savall, au muzicologi care fac așa ceva.

Mi-aduc aminte, anul trecut a fost Jordi Savall cu Hesperion și, înainte de festival, am primit un text pentru un concert despre Villancicos, muzici care veneau din tradiția populară iberică. Mi-a trimis un text extrem de solid, de 17 pagini, m-a luat prin surprindere, și era excepțional făcut. Un festival nu e un eveniment de comunicări muzicologice, este puțin altceva.

Poate nu ar fi o idee rea să existe pe viitor, mai ales dacă există oameni care se ocupă de astfel de lucruri.

Am avut punctual, în câteva ediții de festival, așa ceva, mai ales în zona de muzică bizantină. Vom avea acum. Această ediție a festivalului găzduiește o conferință a rețelei europene de muzică veche și avem câteva prelegeri care vin din zona aceasta, a universitarilor, a oamenilor de știință. Avem în intenție, deși mărturisesc că pe noi ne ispitește mai tare zona aceasta în care să investim - dacă facem un efort dincolo de spectacol, de concert... mai degrabă să investim în educație, decât în genul acesta. În educație pentru marele public sau pentru tinerii muzicieni care trec de la vioara modernă la vioara barocă ș.a.m.d. Mai degrabă ne ispitește zona aceasta, mărturisesc. Există Universitatea Națională de Muzică, există membri absolut respectabili ai corpului universitar care pot face asta și dacă vor să o facă și în festivalul nostru, vor găsi parteneri în noi, cu certitudine.

Vorbeați despre acești tineri care ar vrea să treacă de la vioară modernă la vioară barocă... Există în fiecare an persoane care vor să facă această trecere? Ați găsit că există un interes constant?

Există. Muzica veche are câteva nevoi de bază. Este nevoia de educație, este nevoia de instrumente și partituri - aceasta e parțial rezolvată de când a apărut un instrument numit imslp.com, unde poți să găsești facsimile - și e nevoie de scenă. Un muzician, mai ales dacă se pregătește să devină profesionist, are nevoie să cânte, are nevoie de scenă, are nevoie de un context, de un cadru în care muzica pe care o studiază să poată fi pusă pe scenă, iar el să-și împlinească vocația - el, muzicianul. Altminteri, poți să cânți tu cu profesorul tău sau tu singur, în camera ta de studiu, dar nu e același lucru. E chiar frustrant! Muzica aceasta este făcută pentru a fi dăruită pe scenă.

Atâta vreme cât reușim să satisfacem măcar parțial aceste nevoi, reușim să ajutăm la împlinirea vocației acestor tineri muzicieni. Căci, muzicieni există. Dacă vrei să ajungi la un anumit nivel de măiestrie, studiezi în țară, iar apoi trebuie să mergi în vestul Europei, unde sunt numeroase școli de foarte bună calitate.

Dar nu atât școlile sunt importante, cât profesorul după care te duci. Dacă vrei să faci chitară barocă sau teorbă și vrei să studiezi cu Xavier Diaz Latorre, te duci la Basel în mod obligatoriu. Pe de-o parte, șansa de a studia cu un maestru autentic... pentru că lucrurile astea nu se învață în paradigma catedră-bancă, lucrurile astea se învață în paradigma maestru-discipol, în care ucenicești, stai pe lângă el și e altfel, nu e ca atunci când îți iei notițe în caiet.

Un lucru aproape la fel de important este acela că e un mediu în care respiri. Ești coleg cu oameni cu preocupări similare, ajungi să respiri în niște standarde. Ce înseamnă această interpretare documentată istoric, care sunt parametrii ei, care sunt regulile pe care trebuie să ajungi să le stăpânești înainte de a-ți permite tu (ceea ce e ebsolut onorabil) libertăți și de a face experimente. Poți să faci și așa ceva, dar dacă vrei să fii tratat ca un muzician respectabil, întâi de toate trebuie să înveți să respecți la superlativ toate regulile, să nu te bănuiască nimeni că ești precar și abia apoi faci ce vrei. Și sunt numeroși muzicieni care au făcut așa ceva. Vă dau un exemplu: un oarecare Jakub Orliński, un contratenor, care e unul din cei mai importanți din Europa acum, încă tânăr, e și un dansator profesionist de breakdance și alte lucruri excepționale. El a făcut niște producții de operă barocă fabuloase și a făcut unele într-o cheie modernistă, cu dans, cu breakdance, cu streetdance...

Și au fost apreciate?

La superlativ! Muzicieni de prim rang ai muzicii vechi au cântat pe scenă. Reacția publicului a validat. Faptul că muzicieni de acest nivel acceptă în ansamblu și în spectacolele lor astfel de inserturi... e o acceptare și nu e nimic mai greu decât să obții respectul și acceptarea breslei tale.

Nimeni nu e profet în țara lui!

Absolut. E un lucru vechi, știut.

Apropo de lucruri vechi... întreaga descriere pe care ați făcut-o și cu acest mediu în care ai posibilitatea de a respira, și cu colegii de la care trebuie să primești validare, și cu un maestru de la care trebuie să înveți, și cu un public ușor elitist, și cu observația pe care ați făcut-o despre greci mă face să mă gândesc la literatura clasică, antică, la Homer cu Iliada și Odiseea, la Virgil cu Eneida... mă face să mă gândesc că sunt oameni care asta fac cu viața lor - citesc, traduc din greaca veche, din latină - și este, tot așa, un mediu, un ecosistem în care se poate ca un tânăr să găsească validare pentru interesele pe care le are. Singura mea întrebare este: care este scopul pe care îl avem în muzica veche? Este vorba de autenticitate, sunt sigur, dar autenticitatea este a textului, a compozitorului și a perioadei sau a interpretului care vrea să își afirme personalitatea?

Muzica veche este construită în jurul ideii de autenticitate. Orice muzică veche făcută serios înseamnă autenticitate. Autenticitate înseamnă, întâi de toate, să reproduci cât mai fidel, cât se poate, intenția muzicianului. Zic muzicianului pentru că azi vorbim de compozitori, interpreți... În epocile muzicii vechi, muzicianul era unul absolut. Era compozitor, era profesor, era interpret, era virtuoz, era șef de ansamblu ș.a.m.d. Astăzi, sunt mai specializați cumva și unii dintre ei se ascund, am eu sentimentul, după aceste specializări. Intenția este să reproduci, să reconstitui ce a fost odinioară.

A doua parte a autenticității este ceea ce dăruiești tu. Muzica veche e una generoasă. Nu există artă de dragul artei, există artă pe care o dăruiești publicului, ascultătorilor, colegilor alături de care cânți. Și acolo poți să-ți aduci tu priza ta personală. Vă dau un exemplu. Există un oarecare Sato, un violonist care a studiat în America, trăiește în Europa, acum cântă cu Holland Baroque și au realizat "All of Bach" - un proiect care a repus toate operele lui Bach. Sato, la vioară, aproape a reinventat, cu partea lui de autenticitate, cu tușa lui personală, a adus pe scenă și sonor lucruri neașteptate, pe care nu le poate contesta nimeni, sunt autentice. Dar eu unul, care am ascultat oleacă de muzică barocă, n-am mai ascultat așa ceva până la Sato. Sunt o energie și o știință care curg pe-acolo, prin el, și e o atmosferă excepțională! Ei, ăla e un exemplu de vârf despre cum poți să-ți împlinești tu vocația ta autentică. Pentru că tu ești o persoană, iar compozitorul, vorbind terier, așa, Bach e la mâna interpretului, cel puțin pe jumătate... la mâna, la propriu, a interpretului. Iar Sato a reușit să reinventeze lucruri, să aducă valențe pe care eu unul nu le-am mai auzit niciunde.

O ultimă întrebare. Voiam să știu din partea dumneavoastră câteva nume pe care le vom putea asculta în cadrul Festivalului de Muzică Veche de la București!

Îi trec în revistă. Vorbim, întâi de toate, de "Terra Nova Collective", vorbim de Ansamblul "Codex" din Sfântu Gheorghe - un ansamblu care se ocupă de restituirile muzicii vechi mai ales de factură renascentistă transilvănene, din zona aceea și din cultura aceea a lui Ioan Căianu, dar nu doar. Vorbim apoi de Orchestra "Historicina", care a mai fost la noi, și Martina Pastușka - o excepțională violonistă. Sunt de ascultat! N-aș vrea să zic mai multe, că i-aș nedreptății pe alții. Vorbim de unul dintre cele mai importante ansambluri ale lumii, "Il Giardino Armonico", cu flautistul Giovanni Antonini și cu violoncelistul Giovanni Sollima - e un proiect împreună al celor doi. Vorbim de clavecinista Raluca Enea, care este și directoarea noastră artistică și care este, poate, cea mai împlinită clavecinistă a generației sale - este o specialistă în muzica barocului francez târziu, mai ales în Rameau. Are și un doctorat în Rameau. Și nu în ultimul rând, aș menționa "Sempre" - este un ansamblu de muzică barocă bucureștean. Ei au cântat mult timp împreună, însă acum 5 ani, în perioada pandemică, s-au agregat. Unul dintre cele mai de succes programe ale lor a fost "Sempre Vivaldi" și de aici a venit numele "Sempre". Acolo se găsesc muzicieni din București, avem 2 din Cluj, un violoncelist din Miercurea Ciuc... se găsesc muzicieni de un foarte bun nivel, cum e Raluca Enea la clavecin sau violonistul Rafael Butaru (concertmaestrul Filarmonicii și al Operei) ale cărui veleități de barochist...

...eu nu le știam, de exemplu!

El a studiat muzică barocă și s-a șlefuit, se șlefuiește permanent. Rafael e un muzician împlinit la vârsta lui. Dar Rafael este un om care e un student și la vârsta lui, caută cu smerenie, cu acribie... a petrecut ceva timp și cu Mira Glodeanu și cu alții asemenea, cu dorința de a învăța. Dar el, în tinerețea lui studioasă, a studiat muzică barocă și prin străinătate, și pe la Cluj.

Ar trebui că toții să fim acest fel de învățăcei!
Domnule Constantin, vă mulțumesc foarte mult pentru prezența în studioul Radio România Muzical!