Bună seara!

Vorbim despre filmul „Enescu, jupuit de viu” regizat de Toma Enache. Compozitorul Sebastian Androne-Nakanishi a câștigat în luna octombrie, pentru muzica din acest film, Marele Premiu „Conul de Cristial” pentru cea mai bună coloană sonoră originală într-un film de lungmetraj, la prestigiosul International Sound&Film Music Festival din Croația. Care au fost provocările, și sunt sigur că au fost, pentru această coloană sonoră?

Nici nu știu de unde să încep.

Poate ar trebui să știm, în primul rând, cum a fost adresată invitația de a scrie această coloană sonoră?

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie de la biserică, am primit un mesaj de la Toma Enache prin care mă întreba dacă doresc să îi scriu coloana sonoră a primului film despre Enescu. Nu îmi venea să cred.  Îl caut pe Google, văd că e un regizor și după îmi spune toată povestea, că și soția lui tot prin Google m-a găsit soția lui, care a văzut că am câștigat și „Compozitorul anului” în 2022 - Toma merge foarte mult pe intuiție, cam așa m-a descoperit. Mulțumesc Google și, bineînțeles, mulțumesc doamnei Cristina Comandașu încă o dată, că m-a legat de posibilitatea de a câștiga acest premiu fantastic, care, uite, ce porți a deschis.

Care sunt provocările pe care le are compozitorul ce trebuie să scrie coloana sonoră a filmului despre Enescu?

Ca orice muzicieni români, suntem educați, suntem crescuți în așa fel încât să îl venerăm. Am avut o discuție cu un profesor de-al meu din Zurich, care spunea că la toate simpozioanele de muzicologie, nu poți vorbi cu un român fără să urle și să strige despre Enescu. Suntem atât de mândri de el și pe bună dreptate. Cred că mai este ceva și ceea ce cred că Toma încearcă să rezolve este o problemă. De ce? Pentru că atunci când te duci în Austria, peste tot, strigă „Mozart!”. La noi, când vii în România, trebuie să te uiți pe bancnota de 5 lei ca să auzi ceva despre el. Este această frustrare, că nu este suficient de promovat, nu este suficient de cunoscut așa cum ar trebui să fie, pentru că nu suntem doar noi, care îl privim pe același piedestal pe care și Bartok, care este mult mai cunoscut. Îmi aduc aminte de o întâlnire cu un american care era șocat de simțămintele pe care le-a experimentat în momentul în care s-a cântat Sonata a III-a pentru pian și vioară. El mi-a spus că nu a mai vorbit cu nici un alt om din altă țară al cărui compozitor l-a impresionat, nimeni nu emoționează atât de puternic ca Enescu. Aceasta o spun foarte mulți dirijori. Cu toate aceste lucruri pe umerii mei, următorul sentiment a fost „Ce am făcut? De ce am acceptat?” Ajutorul a venit de la soția mea, să manageriez aceste frici, pe care tot timpul le avem. La un moment dat, o colegă de la dirijat m-a întrebat de ce am nevoie ca să compun. I-a răspuns imediat: de curaj. Cred că aș merge și mai departe și aș spune - de nebunie. Săscrii o boabă știindu că îi ai în spate pe monștrii sacri, precum Bach, Beethoven, Brahms, Bartok, Stravinski, Ligeti ș.a.m.d. este o formă de nebunie, să îndrăznești... mai ales în contextul în care societatea este atât de muzeificată, mai ales în planul muzicii clasice și nu o spun neapărat pe un ton peiorativ, dar despre asta vorbim. În programul de sală al majorității filarmonicilor avem de-a face cu compozitori care nu mai sunt în viață și atunci ne trezim în acest scenariu, aproape absurd, în care oamenii pe stradă se miră că mai există compozitori în viață. Mi s-a întâmplat foarte des lucrul acesta. Da, există songwriters, toată lumea știe... hai, compozitori de film, dar compozitori de muzică clasică? De ce?

Aceeași experiență o am și eu, atunci când oamenii aud de muzicologi, ce înseamnă muzicologi. În România, majoritatea îl au pe Iosif Sava drept exemplu - cei din generațiile mai vechi. Din generațiile mai tinere, nu au pe nimeni, din câte îmi dau seama și nu știu ce înseamnă muzicolog... Revenind, pentru aceia dintre noi care nu au văzut filmul, care ar fi temele pe care le abordează filmul, câteva idei pe care ar trebui să le avem înainte de a intra în sala de cinema?

Aș vrea să termin ce m-ați întrebat mai devreme și apoi să leg de următoarea întrebare, pentru că provocarea de a lega o muzică pe care o scrie un compozitor contemporan și să îndrăznești să scrii ceva, care, prin consecutivitate se va lega de muzica lui Enescu... este extrem de dificil. Titlul ajută. „Jupuit de viu” te împinge la ideea de a folosi muzica lui Enescu, de a o integra, de a o devora, poate, în așa fel încât să aibă sens dramaturgic. Nu știu dacă știți, dar filmul, inițial, s-a numit „Enescu și prințesa” și acesta este iarăși un lucru foarte important, pentru că Marucăi i se acordă un rol foarte important. Este o contragreutate binevenită. Ce îmi place în titlul din engleză, „Enescu - Skinned Alive” este că lipsește genul. Atunci, cine este jupuit de viu? Apropo de teme, această jupuire este ceva ce Enescu a discutat și a mărturisit, nu este inventat de Toma, nu vreau să dau spoilere, să vedeți cum s-a ajuns la acest titlu, de fapt. Este chiar în introducerea filmului. Această jupuire poate fi resimțită de oricare dintre noi și e o temă universal valabilă. Jupuirea de viu poate să fie batjocura, adulterul, iar această suferință este foarte frumos portretizată în filmul lui Toma, în ambele personaje, atât în Enescu, cât și în Maruca. Desigur, tema dragostei este foarte puternic subliniată, dacă vreți un triunghi, Enescu-Maruca-opera „Oedip”. Tot travaliul filmului este împăcarea celor trei componente despre care am menționat. Eu am citit scenariul, anumite fragmente m-au impresionat foarte tare, Toma fiind și poet, are darul acesta de a lega cuvintele foarte frumos și puternic și au fost niște lucruri care m-au mișcat enorm. Aceste greutăți semantice au fost pentru mine niște pârghii de care să mă leg în muzică. Cum manageriezi faptul că el încearcă, într-un film de două ore, să surprindă ceva foarte complex, cu foarte multe detalii și evident că nu ai cum să abordezi problema în mod exhaustiv și evident că asta va nemulțumi pe mulți, pentru că fiecare știe ce este mai bine.

Ce ne puteți spune despre fragmentul „I and M”, de exemplu?

Este o scenă tensionată dintre Nae Ionescu, un filosof din acea perioadă și un om de care Maruca a fost apropiată. Nu vreau să dezvălui foarte mult din film, dar s-au putut observa două materiale destul de diferite, cel puțin la început, acel instrument destul de dur, care amintește, cel puțin mie, de ideea unui instrument apropiat de chitara electrică, dar de fapt este o violă stricată de cel mai bun prieten al meu care suna aproape ca un violoncel și din acea violă mi-am construit o bază de date cu sunete cât mai apropiate de ceea ce voiam să ating în codul genetic muzical al filmului. Nae Ionescu, despre care se spune că era un donjuan, mi-a amintit foarte tare de piesa „Unholly” a lui Sam Smith, care este extrem de concupiscentă. Am încercat să extrag esența acelei piese în portretul lui muzical unde există o scenă potrivită pentru această muzică. Acest instrument este combinat cu anumite influențe fanariote, aș spune eu - mai concupiscente, și ele.

Este o asociere la care nu m-aș fi așteptat să o aud, Sam Smith, cu Sebastian Androne-Nakanishi, cu George Enescu și Nae Ionescu. Este un mozaic. Continuând, din creația lui Enescu, ce anume te-a inspirat pe tine pentru a scrie această coloană sonoră și ce vom recunoaște noi, ca ascultători?

Sigur, mi-a plăcut foarte mult și am putut să folosesc octuorul, o piesă care mă înspăimântă pur și simplu, fiind scrisă la 16 ani, cred. Veți auzi Sonata a III-a pentru pian și vioară, unde am și folosit înregistrarea cu Enescu și Lipatti. Veți auzi foarte mult și din Simfonia I, din Simfonia a II-a. Am inclus cât am putut în muzicile despre Enescu, iar Toma a avut ideea de a folosi Poema ca laitmotiv pentru povestea lor de dragoste, dintre Enescu și Maruca și se potrivește foarte bine, cred eu. Iarăși ce a găsit Toma, a fost o Doină scrisă de Enescu.

Scenariul este ca un fel de partitură, partitura trăiește pe scenă, la fel cum scenariul trăiește pe marele ecran. Ce anume te-a impresionat la film, mai exact, având în vedere că ai citit și scenariul, au fost diferențe pe care le-ai observat și care te-au făcut să te gândești că o scenă poate nu mergea pe hârtie, dar merge în sala de cinematograf sau invers?

A trebuit să iau fiecare bucată în parte și să îmi constriesc propria macrostructură și apoi din aceasta să îmi încropesc un fel de formă. Este ceva ce Toma mi-a propus, să gândesc cumva operatic, să gândesc structura muzicii ca pe ceva apropiat de muzica de concert. În scenariu m-au mișcat foarte tare anumite replici. Cum Toma este și poet, are acest dar de a „lovi” sufletul uman. Toma a fost și producător, regizor, scriitor și actor. La muzică m-a lăsat pe mine, în mare parte. Sigur, au fost niște idei mari, de exemplu unde să pun „Poema”, dar în mare parte, am fost și editor și am încercat cât mai tare să leg filmul, pentru că așa cum am spus, este foarte greu să pui într-un film tot ce vrei, iar atunci s-a produs un soi de fragmentare și am încercat prin muzica mea să îl promovăm pe Enescu, să fie muzica lui cât mai mult în față și sigur, unde nu s-a putut, muzica mea să lege cumva, să ofere perspectiva Marucăi, perspectiva lui Ionescu, perspectiva lui Cantacuzino, a copiilor Marucăi și sper eu că a fost suficient de convingător - având în vedere și acest premiu pentru care sunt foarte recunoscător - sper că ceva a fost bine.

Sebastian Androne-Nakanishi, mulțumim pentru prezența în studioul Radio România Muzical.