Mă dusesem la concertul lor ca să împușc doi iepuri deodată: să-i aud pe ei și să ascult live un cvartet, orice cvartet, de Beethoven. Au cântat op. 59 nr. 3 "Razumovsky", și înainte de el, "Hoffmeister"-ul lui Mozart și Cvartetul nr. 3 op. 94 de Britten.

Pe scurt, a fost minunat. Pe mai lung, a fost o probă de ascultare, de comunicare muzicală și umană, de melanj de voci - și simt nevoia să adaug "instrumentale", atât de expresivi au fost, de artă, și anume, artă făcută serios. Nu de puține ori a trebuit să-mi aduc aminte, să mă concentrez nu pe muzică, ci pe faptul că aveam o cronică de scris, și deci să nu mă las furată de ce auzeam, și de felul în care auzeam.

Mozart, de exemplu.

A fost un Mozart foarte prietenos, cu toate cele patru părți ale cvartetului Hoffmeister, în tonalitate majoră, ca și când compozitorul ar fi decis să ne facă un cadou optimist și agreabil. Și unul care a demonstrat cât de bine cunoștea aceste instrumente, pentru că altfel cum ai putea să le faci să transmită exact ceea ce vrei? Într-un cuvânt, atât de cursiv totul, că parcă-l vedeai pe Mozart așezându-se la masa de scris, punând pana pe hârtie și ridicându-se după ce compusese, dintr-o singură trăsătură, întregul cvartet.

Chiar dacă ascunsă sub o relativă instabilitate, ideea de comunicare a rămas și în Cvartetul lui Britten, mai ales în, cum inspirat se spune în română, "linia melodică" - o melodie cu început, dezvoltare logică și concluzie.

Ritmic și metronomic datorită pizzicatelor, comentarii înflăcărate ori clipe de dezorientare, secțiuni de duo, sonorități doinite, momente puternice de unison au mai caracterizat muzica lui Britten.

Care a început în stilul tipic, cu înlănțuiri de disonanțe - deci, domnule Wagner, ideea de a lăsa tensiunile muzicale nerezolvate nu era chiar atât de originală -, acorduri care te tot duceau, dar care nu te și ajungeau, căutări fără găsiri, întrebări fără prea multe răspunsuri (gând în paranteză, unii își fac mobilă, costume ori bijuterii la comandă, iar contele Razumovski și-a zis, eu am să-i comand lui Beethoven trei cvartete. Hmmm...). Cu tânguiri înăbușite în partea a doua, cu o parte a treia, în care compozitorul ne-a făcut hatârul unei muzici ceva mai coerente și cu un final extrem de virtuoz, în care instrumentiștii ni s-au adresat pe rând cu sufletul la gură, dar nu mai puțin controlat, Beethoven m-a făcut, ca întotdeauna, de altfel, să vreau să-l aplaud pe el, și nu pe interpreții lui.

Dar... cine au fost acești interpeți, acești traducători ai muzicii, arta suspendată, iscată în adâncurile sufletului, pusă pe concretul paginii de hârtie, apoi luată și transformată nu în abstract, ci într-un altceva, misterios, de neînțeles, inexplicabil, atât de uman? Cine au fost cei care au împletit fâșiile sonore atât de fluid, ori de compact, ori de în mod "ștafetă", ori de unică voce? Da, Cvartetul Belcea și-a demonstrat profesionalismul inclusiv în bisul pe care l-au dat după rechemări la rampă, ovații și strigăte de bravo mai puțin obișnuite la publicul belgian rezervat. Cei patru muzicieni fac artă serios și artă serioasă, spuneam la începutul cronicii, așa că au ales, nu vreo miniatură explozivă, care să atragă automat aplauze prin spectaculozitate, ci superb de calma parte a treia din Cvartetul op. 135 de Beethoven.

Iar aplauze au fost și după acest bis. Au fost pentru Mozart, Britten, Beethoven la puterea a doua, Belcea.