Cvartetul Mandelring este la ora actuală unul foarte apreciat. De douăzeci de ani cei care îl compun, cei trei fraţi Schmidt la viori şi violoncel şi violistul Roland Glassl călătoresc prin toată lumea, cântând atât cele mai cunoscute lucrări de gen, cât şi unele cu totul necunoscute marelui public. Pentru prima dată la Bucureşti, ei vor interpreta Cvartete de Enescu şi Ravel, dar şi Cvintete cu saxofon de Alphonse Stallaert şi Leon Stein, alături de saxofonista britanică Amy Dickson. Bernhard Schmidt mi-a vorbit mai pe larg despre Cvartetul Mandelring, despre repertoriul abordat, dar şi despre ceea ce îl fascinează la George Enescu.

Cum a fost fondat Cvartetul Mandelring?

Aşa cum am menţionat, trei dintre membrii formaţiei sunt fraţi şi surori - cei doi violonişti Sebastian şi Nanette Schmidt şi cu mine - violoncelistul, suntem fraţi. Aşa că mai lipsea o singură persoană pentru a completa formaţia.

În familia noastră a existat întotdeauna muzică - tatăl nostru era profesor de muzică, mama noastră cânta la vioară, nu la un nivel profesionist, dar era totuşi foarte talentată. Deci am crescut în acest spirit al muzicii de cameră. Ne-a plăcut să facem asta de unii singuri, aşa că am început destul de devreme, de pe la 7-8 ani, să cântăm în triouri cu pian şi apoi, foarte curând, cvartete de coarde. Ne-a plăcut tuturor acest repertoriu. Dintotdeauna ne-am gândit că ar fi minunat să ne facem o profesie din vocaţia şi înclinaţiile noastre. Am avut parte de profesori minunaţi la Şcoala de Muzică din Karlsruhe, aşa că scopul nostru era să devenim muzicieni, iar visul nostru, să facem parte dintr-un cvartet de coarde. Am avut apoi norocul de a găsi un impresar foarte bun, să câştigăm nişte competiţii.

Cariera noastră a început în 1989 şi de atunci ne-am dezvoltat. Cel de-al patrulea membru a completat formaţia în 1999, ni s-a alăturat imediat după ce şi-a absolvit studiile în Statele Unite ale Americii. Acum ne bucurăm de această manieră specială de a cânta, care presupune mari responsabilităţi pentru toată lumea. Comparativ cu o orchestră, într-un cvartet îţi revin 25% din responsabilitatea reuşitei, nu ai un dirijor în faţă. Iar poate unul dintre cele mai mari avantaje este că ai la dispoziţie un repertoriu minunat. Cea mai mare parte a compozitorilor a dedicat cele mai frumoase compoziţii cvartetului de coarde - Schubert, Brahms, Mozart, Haydn... Noi cântăm de 30 de ani cvartete de coarde şi încă ne rămân multe piese care ne aşteaptă.

Cântaţi alături de saxofonista Amy Dickson. Este pentru prima dată când lucraţi cu ea?

Este pentru prima oară când lucrăm cu ea, ne-am întâlnit în această primăvară când am avut un concert la Londra, prilej cu care am avut şi prima repetiţie a acestor două cvintete cu saxofon pe care le cântăm la Bucureşti. Aceste două lucrări nu constituie un repertoriu obişnuit pentru un cvartet de coarde, dar e... distractiv să cânţi împreună cu un saxofon, pentru că este o combinaţie foarte frumoasă.

Programul dumneavoastră include, pe lângă cvartete de Ravel şi Enescu, aceste două Cvintete de Alphonse Stallaert şi Leon Stein. Care sunt dificultăţile acestor piese?

Ar trebui spus că este vorba de muzică de secol XX, nu foloseşte o tehnică foarte complicată sau elemente inventate de compozitori în ultimii 20 de ani. Putem spune că este vorba de o muzică modernă, dar clasică în acelaşi timp. Una dintre lucrări aminteşte într-o oarecare măsură de muzica lui Schoenberg, iar cealaltă, de cea a lui Şostakovici sau Bartok. Este o muzică ritmică, amuzantă în anumite pasaje, tot ce trebuie este să cunoşti aceste piese, să simţi muzica. În Londra nu am avut decât două zile la dispoziţie pentru a repeta aceste piese, dar a fost destul ca să ne dăm seama că nu este foarte greu să pătrunzi această muzică, să simţi ce vrei să faci. A fost foarte plăcut să cântăm cu Amy Dickson.

Aş spune deci, că nu au existat dificultăţi însemnate. Există tot felul de probleme care apar atunci când incluzi o nouă piesă în repertoriu, însă în acest caz, aş spune că a fost o experienţă foarte plăcută.

În această vară aţi interpretat Integrala Cvartetelor de Şostakovici. Cum faceţi trecerea de la muzica lui Şostakovici la cea a lui Enescu? Există similarităţi între cei doi compozitori?

Nu este foarte uşor să numeşti o relaţie între cei doi. Una dintre problemele dificile puse de muzica lui Enescu este aceea că îţi trebuie ceva timp până să ajungi să pătrunzi până în miezul ei, lucru mult mai uşor în cazul muzicii lui Şostakovici. Când cânţi pentru prima oară muzica acestuia din urmă, ai parte instantaneu de multe emoţii pe care compozitorul a încercat să le transmită. Acest aspect face ca muzica lui Enescu să fie mai avansată, în sensul că legătura dintre emoţie şi compoziţia în sine nu este una directă. Trebuie să o cauţi mai îndelung, ceea ce nu se întâmplă cu muzica lui Şostakovici, de aceea ea mi se pare mai uşor de interpretat.