Dirijați pentru prima dată opera "Der Zwerg" (Piticul) de Alexander Zemlinsky; este un compozitor destul de puțin cunoscut în România..

Zemlinsky nu era prea faimos acum 30 - 40 de ani. Acum vreo trei decenii a început să fie cântată muzica lui de cameră, începând cu al său cvartet; de aici a apărut interesul pentru creația lui. Oamenii au început să îl perceapă ca o altă mare personalitate a epocii respective, alături de Mahler și Richard Strauss. Așa a devenit o realitate a vieții muzicale și s-ar putea vorbi chiar despre o "modă" Zemlinski, căci partiturile sale sunt din ce în ce mai frecvent interpretate. Opera "Piticul" a fost prezentată în Europa aproape peste tot: în numeroase teatre din Germania, la Florența în cadrul manifestărilor din "Maggio Musicale Fiorentino", în Franța - în mai multe teatre... sunt doar câteva exemple care ne arată că acest titlu este de acum unul des întâlnit. Și Simfonia lirică de Zemlinsky a fost de multe ori cântată - regretatul meu prieten Giuseppe Sinopoli a dirijat-o de multe ori și lucrării acesteia trebuie să i se acorde aceeași importanță ca unei simfonii de Mahler sau de Richard Strauss... Astăzi, putem spune că Zemlinski este un nume foarte cunoscut în viața muzicală a Europei apusene.

S-a vorbit mult despre colaborarea lui Zemlinsky cu Mahler, despre relația cu Schoenberg - căruia i-a fost nu numai cumnat, ci și profesor... Cum ați defini - între tradiție și spirit inovator - locul acestui creator născut la Viena și uneori alăturat lui Mahler?

Noutatea adusă de el constă într-o combinație cu muzica modală, pregnant modală (ceea ce este foarte diferit de Mahler); Zemlinsky a fost și el un excelent șef de orchestră (ca și Mahler), cu un repertoriu foarte amplu în care a inclus și propriile sale lucrări și s-au păstrat prin timp câteva înregistrări cu lucrări pe care le-a dirijat, iar în privința lui Mahler nu avem la dispoziție astfel de mărturii. Ca orchestrator, Zemlinsky a fost cu adevărat extraordinar: foarte transparent, cu o mână foarte sigură - nu a simțit vreodată nevoia de a realiza versiuni diferite; la Mahler avem multe variante diferite pentru aceeași lucrare, căci el a revenit de multe asupra acelorași pagini în timp ce Zemlinsky găsea din start ceea ce dorea, formula justă a lucrării respective - ceea ce eu consider remarcabil și îmi place foarte mult!

...nu a simțit necesitatea de a căuta în continuare ci a găsit deja concretizarea sonoră adecvată imaginației sale componistice...

Așa este! Vedeți, eu am o mare admirație pentru Bruckner dar în ceea ce îl privește este o mare problemă cu versiunile multiple ale fiecăreia dintre simfoniile sale și trebuie să alegi... Dar Bruckner nu a fost el însuși dirijor și - în plus - a fost foarte influențat de alți șefi de orchestră care i-au sugerat modificări în partiturile sale, iar Bruckner le-a executat! Zemlinsky știa exact ce avea de făcut! (Să nu uităm și că a fost un excelent profesor de compoziție!) A scris foarte mult, așa că în privința lui te afli în situația de a alege dintre multitudinea lucrărilor și nu dintre mai multe versiuni...

Cariera dumneavoastră dirijorală s-a desfășurat pe numeroase continente, cu angajamente de lungă durată; am citit că ați prezentat muzică de Enescu în foarte multe locuri, inclusiv la Melbourne!

Da, am fost 6 ani dirijor permanent la Melbourne! Dar poate că este și mai interesant să știți că debutul meu dirijoral a avut loc la București, cu mult timp în urmă, cu Orchestra Națională Radio - eram foarte tânăr, aveam doar 20 de ani (acum am 64); era așadar în epoca puterii comuniste și în orice program era obligatorie o piesă de un compozitor român, iar eu am dirijat atunci Rapsodia nr.1 de Enescu! De atunci m-am îndrăgostit realmente de muzica lui Enescu... Când am devenit dirijor permanent la Weimar, în Germania de Est, am prezentat pentru prima oară în acea țară Oedipe de Enescu și a fost un mare succes. Îmi amintesc că regizoarea era venită din România, cred că se numea Coroamă Stanca și era cunoscută mai ales pentru regiile de teatru și pentru proza ei (Sorana Coroamă Stanca, n.r.). Apoi am dirijat mult Enescu în vestul Europei: Simfonia I la Berna, Preludiul la unison la Stuttgart (dar și la Weimar), la Wuppertal Vox Maris - pe care l-am programat și la Viena cu Wiener Symphoniker cu mult succes... Am revenit la București, în cadrul Festivalului Enescu pentru Oedipe, realizat în colaborare cu cei din Toulouse; este una dintre amintirile mele foarte dragi... Ador opera Oedipe; Enescu a notat acolo totul cu o mare precizie și adesea sunt ignorate indicațiile sale metronomice care solicită tempo-uri mult mai rapide decât ceea ce se face în general în România (iar în alte părți, sunt luate ca modele de obicei înregistrările realizate în România). Pentru spectacolul cu Oedipe de la Weimar eram foarte tânăr (aveam 27 de ani) și am apelat și eu la "tăieturi" în partitură dar apoi, când am montat lucrarea la Berlin - la Deutsche Oper am constatat că dacă respecți indicațiile de tempo date de Enescu (cu notațiile sale metronomice) nu mai este nevoie de nici o "tăietură" în textul muzical. Atunci am înțeles că tempourile sunt decisive, mai ales pentru actul al patrulea, ceea ce mi-a schimbat mult concepția interpretativă asupra lucrării...

Revenind la întrebarea dumneavoastră, în Australia am prezentat Vox Maris și Uvertura de concert - o lucrare târzie de Enescu. Vedeți, s-a spus că am făcut mult pentru promovarea creației enesciene chiar dacă nu am rădăcini pe teritoriul românesc așa cum este cazul lui Lawrence Foster (ale cărui origini sunt aici); în ceea ce mă privește, întreaga mea prețuire a apărut după ce am fost obligat - la debutul meu - să dirijez acea pagină românească! Era, cred, în 1976...