Salvatore Accardo i-a lăudat sunetul frumos, tehnica fără cusur și sensibilitatea interpretativă. În 2016, Saskia Giorgini câștiga Concursul Internațional "Mozart" de la Salzburg, obținând în același timp și Premiul special al juriului. Dincolo de calitățile sale de necontestat, pianista Saskia Georgini este o mare iubitoare a muzicii lui George Enescu, în 2019 lansând și un album, foarte apreciat, cu Suita op. 18 și Sonata op. 24 nr. 3 din creația compozitorului român. "Enescu este minunat, unul dintre compozitorii mei preferaţi." - mărturisește fără ezitare Saskia Giorgini, care în 4 septembrie va interpreta, pe scena Ateneului Român, partitura solistică a Fanteziei pentru pian și orchestră de George Enescu, alături de Orchestra de Stat din Atena dirijată de Stefanos Tsialis.

Saskia Giorgini, bine aţi venit în cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu"! Sunteţi pentru prima dată în România?

Nu, am fost aici de câteva ori, pe parcursul vacanţelor. Nu am vizitat până acum Bucureştiul, am călătorit în special în regiunea Moldovei, în Transilvania. Îmi place foarte mult România. Mi se pare deosebit de frumoasă.

Cum aţi primit invitaţia de a fi parte a celui mai important festival de muzică clasică din România?

A fost o consecinţă a propriului album, pentru că am înregistrat un disc cu lucrări de George Enescu şi am rugat-o pe agenta mea să le sugereze organizatorilor festivalului şi numele meu iar ei m-au acceptat. Ştiu despre Festival de atâta vreme şi mi se pare minunat că voi putea cânta pe scena Ateneului Român, probabil una dintre cele mai frumoase săli pe care le cunosc.

Şi veţi interpreta pe această scenă chiar George Enescu, Fantezia sa pentru pian şi orchestră, o partitură de tinereţe, fără număr de opus, necunoscută practic inclusiv în România. Cum aţi descoperit această lucrare?

A fost propunerea directorului artistic al Festivalului şi evident că nici eu nu o ştiam, pentru că nu există înregistrări cu această lucrare, nu există informaţii despre ea. Am fost încântată că am prilejul să o interpretez, mai ales că ştiu că mare parte din muzica lui Enescu nu este foarte cunoscută, aşa că de fiecare dată când am ocazia să abordez ceva nou, necunoscut publicului larg, sunt încântată să o fac. Enescu este minunat, unul dintre compozitorii mei preferaţi.

Cum aţi descrie această partitură?

Este fascinantă, pentru că sună foarte personal, nu seamănă cu nimic altceva din ceea ce am parcurs până acum. Îmi aminteşte puţin poate de Brahms dar primul lucru care m-a frapat a fost aerul său romantic târziu, caracterul epic de sorginte straussiană. O lucrare fascinantă, cu un limbaj personal. Enescu era foarte tânăr când a scris această partitură, care este semnificativ diferită de opusurile sale de maturitate dar este scrisă foarte bine şi te cucereşte.

Veţi cânta alături de Orchestra de Stat din Atena şi dirijorul Stefanos Tsialis. Aţi mai colaborat până în acest moment?

Nu încă, deci totul va fi foarte nou şi proaspăt.

Legat de întrebarea precedentă, cum vă pregătiți pentru prima întâlnire cu un ansamblu, cu un dirijor? Aveți o abordare diferită decât în mod normal?

De fapt mă pregătesc în același fel în care o fac întotdeauna, în funcție de lucrarea pe care o studiez și pe care încerc să o înțeleg cât mai bine și să reușesc să îi prind starea de spirit, să adun cât mai multe informații despre partitură, informații pe care să le pot ulterior discuta cu ușurință cu cei alături de care cânt. Îmi place să caut inspirația cât mai mult în muzică și în mod normal, un concert este un proces colectiv pe care îl savurez foarte mult, acela al căutării și găsirii ideilor comune. Este o meserie foarte frumoasă, dacă o pot numi așa.

Ați înregistrat un album dedicat integral lui George Enescu, foarte bine primit. Care este povestea din spatele lui? Cum este, în general, relația dintre dumneavoastră și muzica enesciană?

Am așa o uriașă admirație pentru Enescu, încât atunci când vorbiți despre relația mea personală cu muzica lui mă simt copleșită. Prima mea iubire a fost un violonist român, o relație lungă, pe parcursul căreia am fost de multe ori în România, în vacanțe. Petreceam și câte o lună aici. Datorită lui am venit în contact cu muzica lui Enescu iar prima lucrare enesciană interpretată a fost Sonata a III-a pentru vioră și pian, care este deosebit de complexă dar atât de fascinantă. Din acel moment m-am tot gândit că mi-ar plăcea să aprofundez creația sa pentru pian. Ori, acesta a fost un proces dificil, pentru că scriitura sa este foarte densă, cu atât de multe detalii și pentru a pune totul împreună ai nevoie de mult timp de studiu practic. În general, creația enesciană necesită acest timp de asamblare interioară, mentală dar ce vine după aceea, este minunat, incredibil de inspirator, personal, intim, pasionant. Are un stil de scriitură atât de personal, încât nu poți să nu îl adori, așa că m-am gândit la un moment dat că este atât de puțin reprezentat la nivel discografic, inclusiv cu lucrările mai cunoscute, așa că, dacă îmi trebuie un motiv să fac o înregistrare, acesta ar fi primul. Al doilea ar fi să aduc creaţia lui Enescu în fața a cât mai multor oameni. Știu că muzica sa poate fi dificil de receptat dar când este înregistrată pe un disc ai ocazia de a o asculta de mai multe ori. Şi când o faci, îți dai seama că începi să o înțelegi mult mai bine. De aceea m-am decis să înregistrez acest disc. Îmi doresc ca muzica sa să ajungă la cât mai mulți oameni.

Albumul dumneavoastră reunește două lucrări enesciene, Suita op. 18 și Sonata op. 24 nr. 3. Sunt curioasă, de ce le-ați ales și cum le percepeți?

Am dorit să pun alături două opusuri foarte diferite semnate de George Enescu. Unul dintre ele, Suita op. 18 are un caracter specific national, un sunet care îmi amintește foarte mult de țara dumneavoastră. Și m-am îndrăgostit de-a dreptul de Choral. A fost pentru prima data când am întâlnit o piesă care să sune astfel, natural și exact așa cum ți-ai imaginat dar nu ți-ai fi închipuit niciodată că ar fi putut fi scrisă pentru pian. Iar Enescu a reușit. Carillon Nocturne este, de asemenea, o piesă incredibilă… cunoștea instrumentul mai bine decât mulți alții. Și asta în timp ce era și violonist și compozitor. În schimb, Sonata op 24 se plasează pe un alt plan al lui Enescu, unul mult mai complex din punct de vedere structural, ceea ce mi-a oferit foarte multă satisfacție intelectuală, pentru că folosește un material sonor relativ restrâns, pe care îl schimbă în permanență din punct de vedere coloristic şi formal. În ultima mișcare, de exemplu, nu utilizează niciun material nou dar nu îți dai seama, pentru că tot ce auzi este modificat, este ca un cameleon. Incredibil, este un mod de a scrie pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. Iar partea sa secundă, un fel de doină, extrem de intimă dar și cu accente întunecate, are culori extraordinare. Totul este mult mai complex, desigur, decât ce am descris eu acum dar ce vreau să spun este că cine nu știe prea multe despre Enescu, ascultând această înregistrare va avea la final o viziune mai largă asupra sa.

Ascultându-vă îmi dau seama că sunteți o adevărată ambasadoare a muzicii enesciene. Inclusiv în 2018, vorbeați laudativ despre compozitorul român, în cadrul unui alt interviu. Ce loc considerați că ocupă George Enescu în ansamblul compozitorilor de secolul XX?

Din punctul meu de vedere, cel mai înalt posibil, pentru că dacă pui în balanță criteriile pentru care un compozitor excelează, fie că vorbim despre originalitate, despre tipul scriiturii, capacitatea de a crea structuri complexe, calitatea melodică, inventivitatea ritmică… el le are pe toate. Ceea ce îmi place cel mai mult este că sună ca nimic altceva, că poți recunoaște imediat muzica sa, limbajul său atât de personal.

Cum au fost acest an și mare parte din precedentul pentru dumneavoastră, Saskia Giorgini? Cum i-ați petrecut?

Nefiind pe scenă la fel de mult ca în trecut - am mai cântat vara trecută și abia acum, în ultima perioadă - liniștea dintre aceste evenimente a fost destul de dificilă. Neștiind ce urmează să se întâmple te descurajează dar cel mai tare m-a afectat deconectarea de normalitate, de felul în care oamenii sunt în mod firesc. Fiecare persoană pe care o cunosc a avut această senzație, dublată de un sentiment de alienare. Mi-a fost foarte greu să studiez în continuare, ca și când nimic nu se întâmpla, așa că mi-am luat la rândul meu o mică pauză. Am reînceput studiul de câteva luni, am cântat inclusiv ceva jazz, am aprofundat o serie de lucrări de Liszt, m-am reapropiat de latura spirituală, a fost ca un fel de terapie. Am trecut, de altfel, și printr-o cumpănă personală puternică. Tatăl meu a fost foarte bolnav și încă este iar muzica a avut, așa cum are mereu pentru mine, un rol de balsam sufletesc.

Credit foto: Christine Rechling