Manuel Fischer-Dieskau: "Am crescut cu vocea tatălui meu"

Născut în 1963 la Berlin, violoncelistul Manuel Fischer-Dieskau este cel de-al treilea fiu al legendarului bariton Dietrich Fischer-Dieskau. Cântă la violoncel de la vârsta de 5 ani, a studiat în oraşul natal, în SUA, Marea Britanie şi Finlanda. Cariera lui interpretativă a început cu muzica de cameră şi s-a completat cu cea solistică (a cântat cu dirijori precum Günter Wand, Sir John Elliot Gardiner, Lorin Maazel şi Sir Roger Norrington) şi pedagogică (predă din 2007 la Hochschule für Musik Mainz).

Pentru început, aş dori să vă întreb dacă este pentru prima dată când cântaţi la Bucureşti?

Da! De fapt am mai fost o dată în cadrul Orchestrei Radiodifuziunii Bavareze, dar era acum 25 de ani. Aşadar, va fi primul meu concert şi mă bucur nespus. Cunosc însă destul de bine oraşul, pentru că soţia mea este din Bucureşti. (În română:) "Vorbesc puţin şi limba română, dar nu foarte bine". Socrul meu locuieşte aici şi venim în fiecare an, dar din păcate, până acum nu am concertat la Bucureşti şi mă bucur mult de această ocazie.

Familia dumneavoastră este formată integral din muzicieni. Aţi spune că a fost pentru dumneavoastră un drum clar de urmat?

Cred că da! Cred că mi-a fost predestinat. Am crescut cu muzica şi nici nu mi-am pus întrebarea dacă să fac altceva. Cânt la violoncel de la cinci ani, mama mea a fost violoncelistă, din păcate, s-a stins din viaţă la naşterea mea. Aşa că am venerat acest instrument, tău meu şi-a dorit de asemenea să cânt la violoncel. L-am privit mereu ca fiind instrumentul meu şi totul a fost clar de la început.

Cu toţii cunoaştem şi iubim înregistrările tatălui dumneavoastră, baritonul Dietrich Fischer Dieskau. Ce învăţături primite de la acesta s-au dovedit importante până astăzi?

O… sunt desigur multe lucruri. Am crescut cu vocea lui, iar noi, instrumentiştii, dorim să explorăm vocalitatea instrumentului la care cântăm. Eu am avut mare noroc, având în minte vocea tatălui meu. Concret, aş spune că am învăţat de la el elemente de frazare, a avea libertate de exprimare, dar urmând cu exactitate partitura. Era foarte strict în privinţa textului muzical, dar ştia şi cum să aibă libertate în cadrul acelei partituri. E o artă pe care o stăpânea perfect şi asta încerc la rândul meu să realizez.

Cum a fost pentru dumneavoastră perioada dificilă a pandemiei? Aţi predat şi cântat online?

Da, în toată perioada am predat, am învăţat repertoriu nou, am lucrat la multe alte proiecte pe care le aveam demult în vedere, am lucrat şi la nişte video-uri cu muzică pentru mediul online, am avut mai mult timp pentru familie. Am fost norocos, fiind profesor, de a avea un venit lunar stabil. Pentru colegii care lucrează independent a fost o perioadă teribilă, dar eu am reuşit, angajat fiind, să trec mai uşor prin perioada pandemiei.

În Festivalul Enescu vă ascultăm împreună cu pianistul Cyprien Katsaris. Presupun că aţi mai colaborat anterior?

Da, doar odată, în urmă cu ceva ani, în Elveţia şi mi-a plăcut foarte mult să cânt cu el, am fost încântat. Mă fascinează muzicalitatea lui, este ca un artist din secolul 19 - mă gândesc, spre exemplu, la Franz Liszt. Lucrăm cu aceeaşi agenţie din Berlin şi este o bucurie pentru mine să îl reîntâlnesc pe scenă.

Aş dori să vorbim şi despre program. Începeţi cu Schumann şi poate nu toţi ştiu că el a visat iniţial să fie violoncelist. Însă lucrarea pe care o cântaţi, Adagio şi Allegro, a fost scrisă pentru corn, iar compozitorul a menţionat că poate fi cântată şi la vioară sau violoncel.

Da, aşa este. Adagio-ul este foarte cantabil şi se cântă minunat la un instrument de coarde, iar Allegro-ul se potriveşte foarte bine cornului, prin forţa şi dinamica instrumentului, dar şi violoncelului. Este o lucrare de virtuozitate, foarte potrivită pentru a începe un recital. În ceea ce priveşte lucrările lui Enescu din program, ele sunt practic necunoscute. Am descoperit cele Trei melodii în urmă cu câţiva ani, le-am ascultat şi mi-au plăcut foarte mult, îmi doream de atunci să le cânt la violoncel, aşa că va fi ocazia perfectă. Allegro-ul mi-a fost propus de organizatorii Festivalului şi mă bucur mult să îl interpretez. Cred că aceste lucrări ale lui Enescu sunt perfect încadrate de doi dintre precursorii săi, Schumann şi Brahms. Când Enescu a fost admis pentru studii la Viena avea 7 ani. La acea vreme, Johannes Brahms trăia şi locuia la Viena. Nu ştiu dacă s-au întâlnit, dar Sonata a 2-a a fost compusă în 1886, cu doi ani înainte ca Enescu să vină la Viena, este deci contemporană cu Enescu. Allegro-ul lui Enescu este în fa minor, Sonata lui Brahms în fa major, există aşadar şi o legătură armonică interesantă în această succesiune. Muzica lui Enescu este plină de pasiune şi temperament, foarte mult în direcţia lui Brahms. Aşadar, cred că se potrivesc de minune pentru a fi cântate împreună.