Violoncelistul Jean Guihen Queyras, un personaj cu o biografie foarte diversificată în preocupări şi direcţii artistice, a figurat la începutul lunii septembrie în prim planul manifestărilor găzduite şi de celebra Elbphilharmonie din Hamburg. In deschiderea stagiunii - aşa cum era anunţat evenimentul - muzicianul a colaborat şi cu un grup coregrafic oferind şi o nouă "imagine" asupra Suitelor pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach (acea...Biblie muzicală a tuturor interpreţilor acestui instrument)în coregrafia semnată de Anne Teresa De Keersmaeker.

Povestea familiei mele reflectă într-o oarecare măsură istoria frământată a Europei de după război: m-am născut în Canada, părinţii mei venind din Franţa - era epoca imigraţiei destul de masive a celor care veneau din Franţa imediat după război atraşi spre Quebec de perspectivele deschiderilor economice din Canada. Părinţii mei s-au întâlnit acolo, eu sunt născut acolo, dar rădăcinile familiei mele sunt în Franţa. Aveam cinci ani când am plecat în Algeria şi - după încă trei - am ajuns în Franţa. Abia aici, la vârsta de 9 ani am început să studiez muzică, exprimându-mi clar dorinţa de a cânta la violoncel. Trebuie să spun însă că muzica a fost mereu prezentă în familia noastră căci părinţii ascultau foarte multă muzică clasică, mai ales din perioada Barocului iar fratele meu cânta deja la vioară de câţiva ani înainte să încep eu să cânt. Violoncelul a fost de la bun început pasiunea mea imediată, ardentă şi... de necontrolat!

S-a scris despre dumneavoastră că sunteţi un"muzician eclectic", probabil pentru că aţi acordat mult interes muzicii actuale lucrând şi cu ansamblul Intercontemporain, aţi înregistrat şi creaţii ale Barocului... A fost propria dumneavoastră opţiune această deschidere foarte largă a paletei repertoriale, a genurilor şi stilurilor abordate?

Cred că totul porneşte de la temperamentul meu căci încă din perioada studiilor, chiar a celor timpurii (de pe la 13, 14, 15 ani) mi-am exprimat dorinţa de a explora nu numai piese noi ci şi genuri noi muzicale, fiind cel mai curios din clasă, interesat de direcţiile noi ale muzicii contemporane, de toate lucrurile mai puţin obişnuite care se puteau realiza cu acest instrument. Mă fascina faptul că violoncelul putea să cânte, să fie cel mai apropiat instrument de vocea umană dar, totodată putea fi utilizat - de exemplu - şi ca o şoaptă, aşa cum se întâmpla într-o lucrare a lui Helmut Lachelmann. A fost atunci ceva foarte firesc ca după terminarea studiilor să mă prezint pentru a ocupa un post liber la ansamblul Intercontemporain. In plus, întotdeauna mi-a făcut bine şi în plan artistic şi în cel personal să am activităţi diversificate.

Şi programul recitalului dumneavoastră ilustrează o astfel de deschidere... Există vreo idee care v-a călăuzit în alcătuirea lui?

Au fost două idei principale în alcătuirea acestui program: mi s-a cerut deja să cânt cea de a doua Sonată pentru violoncel de Enescu, ceea ce a fost o noutate pentru mine - mi se pare o lucrare foarte solidă, foarte solicitantă, foarte complicată (dintre creaţiile lui Enescu pe care le-am ascultat îmi o pagină în care merge foarte departe, aproape de abstractizare, aş spune că cei de astăzi ar considera că se apropie cumva de free jazz căci are o manieră de a etala armonii, ritmul este extrem de liber), este o partitură foarte, foarte complexă în care poţi regăsi diferite faţete ale componisticii lui Enescu dar, totuşi, un fel de legătură, de înrudire cu muzica franceză. Am considerat că a pune înainte Suita franceză de Francis Poulenc - care este un opus francez scris tot în secolul XX dar care se întoarce spre muzica modală franceză din apropierea Evului Mediu - oferă o oarecare perspectivă istorică.

În partea a II-a evocăm spiritul vienez urmărind şi aici o călătorie în timp. Vom termina cu Brahms (sonata sa care vine ca un pandant la creaţia lui Enescu): marea sonată - aici nu este cea de secol XX ca în prima parte ci marea sonată romantică. Inaintea ei însă vom cînta piesele de Alban Berg, care reprezintă chintesenţa spiritului vienez al perioadei mai târzii; este deci şi aici un fel de călătorie în timp dar în sensul opus, căci nu plecăm dinspre Evul Mediu pentru a ajunge în veacul XX ci pornim din secolul XX pentru a ajunge să-l regăsim pe Brahms - compozitorul german prin naştere dar atât de vienez prin spiritul său.

Cunoşteaţi deja alte creaţii camerale enesciene?

De fapt, destul de puţine... Ştiam desigur Sonatele sale pentru vioară - care sunt mai des cântate decât cele pentru violoncel şi pe care le ador (mi se par extraordinare!); personal am avut şansa de a cânta Octetul de Enescu - l-am interpretat de altfel anul acesta în cadrul festivalului meu din sudul Franţei "Rencontres musicales de Haute-Provence" cu un frumos succes (Octetul este în mod evident o capodopera absolută, o creaţie cu adevărat extraordinară)... Eu cred că Sonatele pentru vioară şi Octetul sunt mult mai...accesibile şi mai uşor de înţeles de la bun început. Vă mărturisesc că am avut satisfacţia de a fi cunoscut deja aceste muzici înainte de a fi abordat cea de a doua sonată pentru violoncel - în care compozitorul se află deja într-o lume a sa, câteodată te simţi într-un spaţiu al abstractului - este o muzică atât de modernă...

Sunteţi coleg de generaţie cu pianistul Florent Boffard, alături de care susţineţi acest recital...

Florent Boffard este un muzician extraordinar pe care l-am întâlnit cu mulţi ani în urmă în cadrul ansamblului "Intercontemporain". Am pentru el o admiraţie nemărginită şi - chiar dacă nu am susţinut foarte multe recitaluri ca duo - am cântat multă muzică de cameră împreună, am colaborat mult în perioada în care făceam parte din "Intercontemporain". Suntem foarte apropiaţi, buni prieteni şi...dacă îmi amintesc bine, mi-a meţionat că ar fi pentru prima dată când vine la Bucureşti iar eu mă bucur mult să-i pot fi alături la întâlnirea dintre publicul de la Bucureşti şi acest muzician extraordinar.

Sunteţi foarte implicat în proiecte muzicale diverse; printre acestea se numără şi "Rencontres musicales de Haute-Provence"...

Este un festival de muzică de cameră care se desfăşoară mereu în ultima săptămână a lunii iulie iar anul viitor vom sărbătorii trezeci de ani de la prima sa ediţie! Imaginaţi-vă, am început - împreună cu fratele meu violonist - pe când eram amândoi studenţi... iar acum festivalul nostru a ajuns la "maturitate"! De-a lungul timpului au mai fost interpretate aici pagini de Enescu - mă refer la Sonatele sale pentru vioară - iar anul acesta am inclus pentru prima oară Octetul.

Discografia dumneavoastră acoperă o plajă stilistică foarte largă, începând cu Suitele pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach...

Suitele de Bach au fost acum mult timp, reprezintă o înregistrare de acum 10 ani... Aminteaţi de "eclectism" în ceea ce mă priveşte... De fapt ultimul meu disc este unul de world music, realizat la casa Harmonia Mundi împreună cu doi percuţionişti care folosesc instrumente de percuţie tradiţionale în Iran - zarb , alături de un muzician grec care cântă la lyra, un instrument tradiţional care care şi un corespondent în Turcia - kemençe... Pe acest disc cântăm mai ales muzică din zona Mării Mediterane şi l-am intitulat Thrace, căci evocă spaţiul mai multor ţări, o regiune deschisă practic mai multor culturi. Avem aici de fapt muzici foarte, foarte diferite.