Recunoscut la nivel internaţional pentru excepţionala sa activitate de dirijor şi pentru calitatea concertelor susţinute, Stéphane Denève este invitat cu regularitate să dirijeze pe marile scene ale lumii, alături de orchestre şi de solişti de prestigiu. Absolvent şi câştigător al premiului oferit de Conservatorul din Paris, Stéphane Denève şi-a început cariera ca asistent al lui Georg Solti cu Orchestre de Paris şi Opera National de Paris. În aceeaşi perioadă a fost asistentul lui Georges Prêtre şi al lui Seiji Ozawa.

Miercuri, 24 septembrie, la Sala Radio, în cadrul Festivalului RadiRo 2014, dirijorul Stephane Deneve și Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart ne vor oferi un program Strauss - Ravel.

Domnule Deneve, vă mai amintiţi ce vârstă aveaţi când aţi ascultat prima dată o orchestră cântând într-o sală de concerte? Cum aţi reacţionat?

E o întrebare foarte bună. Prima dată când am auzit o orchestră nu a fost exact live, pentru că am văzut la cinema filmul Fantasia a lui Walt Disney. Mi-l amintesc pe Leopold Stokowski dirijând şi dând mâna cu Mickey Mouse - m-am gândit atunci: "Ia uite ce meserie interesantă". Eram foarte mic atunci, iar prima orchestră pe care am văzut-o "pe viu" a fost Orchestre Nationale de Lille, în nordul Franţei. Au concertat în orăşelul meu natal din nordul Franţei şi îmi amintesc că am fost absolut fascinat de sunetul instrumentelor cu coarde. Aveam în jur de 8 ani şi înainte de acest concert auzisem numai muzicieni amatori cântând la instrumente de suflat - tatăl meu, de altfel, cânta un pic la tubă. Aşa că am fost foarte impresionat de sunetul secţiunii de coarde a Orchestrei Naţionale din Lille. Concertul avusese loc într-o biserică, iar sunetul coardelor în biserică a fost ceva special pentru mine.

Ştiu şi că prima dumneavoastră experienţă în faţa unei orchestre a avut loc foarte devreme, la 14 ani.

Da, chiar de ziua mea.

Nu v-a fost teamă atunci, având o asemenea responsabilitate la o vârstă atât de mică?

Trebuie să spun că orchestra pe care am dirijat-o atunci era una studenţească, la Conservatorul la care studiam atunci. Aveam în orchestră mulţi prieteni care, deşi mai mari decât mine, erau încă studenţi. Îmi amintesc că eram extrem de fericit şi entuziasmat, pentru că din punctul meu de vedere muzica este ceva ce trebuie împărtăşit cu alţii - iubesc muzica de cameră şi niciodată nu mi-a plăcut să cânt la pian singur. Aşa încât m-am simţit ca un copil într-un magazin plin cu dulciuri sau cu jucării.

Ce aţi dirijat atunci?

O lucrare pentru studenţi, ceva foarte simplu, o piesă scrisă de Paul Bonneau. O ţin minte şi acum foarte bine, pentru că am studiat-o foarte mult. Asta e povestea vieţii mele, de altfel - încă de atunci veneam complet pregătit în faţa unei orchestre. Petrec foarte mult timp studiind partitura.

Aţi studiat la Conservatorul din Paris şi probabil că a fost o experienţă nemaipomenită, însuşi faptul că aţi locuit la Paris trebuie să fi fost grozav şi plin de experienţe care v-au marcat dezvoltarea.

Total!

Cu siguranţă vă leagă multe amintiri frumoase de această perioadă. Ne puteţi împărtăşi una dintre ele?

Eram foarte tânăr când am venit în Paris, veneam dintr-un orăşel mic, de provincie. Lucrul cel mai important pentru mine în Paris a fost faptul că mergeam la concerte şi la operă. Conservatorul oferea 10 bilete gratuite pentru concertele de la Salle Pleyel şi 6 bilete gratuite pentru spectacolele de la Operă. Nu pot să vă spun cât de multe ore am stat la cozi pentru a primi unul dintre aceste bilete. Mergeam în fiecare seară şi ascultam muzică. Cel mai impresionant lucru a fost faptul că puteam asculta pe viu artiştii pe care îi cunoşteam din înregistrări. Dacă ar trebui să aleg, însă, un moment decisiv - acesta, în mod straniu, nu este legat de muzică, ci de o piesă de teatru care mi-a schimbat viaţa - o piesă regizată de Peter Brook. Îmi amintesc că am avut un moment de catharsis. Pentru mine viaţa s-a împărţit atunci în două: viaţa de dinainte de spectacol şi cea de după. Experienţa asta mi-a arătat că este posibil să faci artă care să schimbe viaţa oamenilor, pentru că asta mi s-a întâmplat mie. Am văzut atât de multe lucruri, atât de multe opere - îmi vin acum în minte Wozzeck-ul lui Patrice Chereau, care a fost absolut extraordinar, concertele dirijate de Carlo Maria Giulini şi cele susţinute de orchestra Filarmonicii din Berlin cu Claudio Abbado dirijor. Am multe, multe alte amintiri, pentru că vreme de 5 ani am ascultat în fiecare seară altceva. Aceasta este partea bună în a locui într-un oraş foarte mare - la un moment dat toate numele mari ajung să cânte la Paris.

Aţi menţionat bucuria cu care aţi audiat concerte dirijate de Carlo Maria Giulini. Ştiu că aţi avut mai târziu ocazia să şi colaboraţi cu el, ca şi cu alţi maeştri ca Sir Colin Davis, Seiji Ozawa şi, bineînţeles, cu Sir Georg Solti. În timpul studiilor de la Paris aţi fost corepetitor al Corului Operei din Paris. Cum a schimbat această experienţă viziunea dvs. asupra colaborării dintre dirijor şi muzicienii de pe scenă?

Oportunitatea mare pe care am avut-o în calitate de pianist corepetitor la Opera din Paris a fost aceea de a-i aborda pe aceşti oameni, de a cânta pentru ei, nu numai de a-i vedea din sală, de la distanţă, ci a le simţi energia. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare în colaborarea cu aceşti oameni - mai ales la Solti şi Giulini - a fost faptul că puteai să simţi o reală pasiune pentru muzică, ceea ce eu aş numi "focul sacru". Erau amândoi deja oameni în vârstă, se apropiau de 80 de ani şi se putea vedea că amândoi trăiau pentru muzică. Muzica era mai importantă decât orice altceva. Am realizat atunci că la asta visez şi eu - ca ieri, azi, mâine şi peste 50 de ani muzica să-mi dea această pasiune, să continui să o iubesc profund. Aceasta a fost lecţia pentru mine - am văzut de aproape o energie imensă a dragostei pentru muzică.

Acesta a fost şi momentul în care aţi început să lucraţi ca asistent al lui Sir Georg Solti. Cum a început totul?

Cântam pentru el Missa solemnis de Beethoven la pian (aproape pe dinafară) şi el a fost foarte bucuros că îl urmăream cu privirea tot timpul. Nu pot spune dacă sunt un bun pianist sau un bun dirijor, dar ştiu că pot urmări foarte bine indicaţiile unui dirijor. Cred că a fost foarte mulţumit de asta şi apoi am lucrat la Castelul lui Barbă-Albastră de Bartok şi acela a fost momentul în care cineva i-a spus că eu sunt dirijor. El a venit la mine şi mi-a zis "Am înţeles că eşti dirijor". "Sunt încă student, maestre, încă învăţ" - i-am răspuns. Solti mi-a dat atunci partitura lui şi mi-a spus că a doua zi ar vrea să asculte din sală sunetul orchestrei, aşa că mă roagă pe mine să dirijez orchestra la repetiţie. A fost un şoc imens pentru mine. Am luat acasă partitura şi, după o noapte foarte scurtă, iar a doua zi Solti m-a lăsat să dirijez pentru câteva minute Orchestre de Paris şi asta a fost prima dată când am dirijat în faţa lui. A părut mulţumit şi câteva săptămâni mai târziu i-a scris o scrisoare directorului Operei din Paris, rugându-l să mă angajeze ca dirijor asistent pentru spectacolul cu "Don Giovanni". Deci aşa a început colaborarea noastră.

Cât timp aţi lucrat ca asistent al lui Solti?

Doar pentru doi ani, pentru că din păcate el s-a stins din viaţă. Am fost foarte trist, iar întâmplarea a făcut ca ziua morţii lui Solti să coincidă cu înmormântarea Dianei - Lady Di. În ziua respectivă am ajuns la Opera din Paris plâns, cu ochii roşi şi vizibil trist, iar lumea credea că plâng pentru Lady Diana. Însă în ziua aceea eu îl plângeam pe Solti.

După această perioadă aţi lucrat şi cu alţi maeştri - Georges Pretre, Seiji Ozawa. Cum s-au născut aceste apropieri profesionale?

Legăturile cu aceşti muzicieni s-au făcut prin Opera din Paris. Intrarea mea la Opera din Paris s-a realizat prin Solti, dar şi directorul instituţiei a fost foarte drăguţ şi datorită lui am dirijat în continuare, şi după moartea lui Solti. Aici i-am cunoscut pe Georges Pretre - al cărui asistent am fost pentru spectacolul "Turandot", dar şi pe Seiji Ozawa - cu care am lucrat la "Dialogul carmelitelor". Au fost nişte oportunităţi fantastice, îi iubesc pe aceşti doi oameni, cu care am şi păstrat contactul. Cu Seiji Ozawa chiar am lucrat anul trecut în septembrie în cadrul festivalului lui din Japonia, am dirijat "Ora spaniolă" de Ravel, iar el a condus dirijoral "Copilul şi vrăjitoriile". Am împărţit, deci, o seară Ravel, eu şi Seiji - pe care îl ador, e un artist minunat.

Dirijaţi Ravel şi la Bucureşti, alături de opusuri de Richard Strauss. Care au fost criteriile pe baza cărora aţi ales acest repertoriu?

Aici e o poveste interesantă. Când mergi în turneu cu orchestra - şi trebuie să spun că vin pentru prima dată la Bucureşti - vrei să arăţi ce ai mai bun. Aceasta este o orchestră germană, din sud-vestul Germaniei, cu două elemente pe care le ador - profunzimea şi căldura sunetului şi, pe de altă parte, transparenţa sunetului. Ei au lucrat mult cu Georges Pretre, cu Sir Roger Norrington - cu care au exersat o tehnică non-vibrato. Am vrut, deci, să arăt aceste două elemente. Se întâmplă ca în 2014 să aniversăm 150 de ani de la naşterea lui Richard Strauss, de aceea am vrut să aduc un omagiu compozitorului cu "Don Juan" şi "Moarte şi transfiguraţie" pe care le-am alăturat unor opusuri de Ravel. Cred că în mod straniu orchestraţia extravagantă a lui Strauss merge bine cu cea a foarte colorată a lui Ravel. Sunt foarte mulţumit cu acest program şi absolut încântat că la "Şeherazada" voi colabora cu o artistă minunată - Ruxandra Donose, pe care o cunosc de 15 ani. A fost Melisanda mea în Cincinatti, în anul 2000. O iubesc, e o artistă foarte bună şi sunt foarte bucuros să cânt "Şeherazada" cu ea. De acum 4 ani, când am început să lucrez cu Orchestra din Stuttgart, realizăm integrala creaţiei lui Ravel pe CD. Cântăm, deci, foarte mult Ravel împreună şi suntem dornici să arătăm ce am realizat până acum.

Aţi vorbit despre sunetul orchestrei SWR Stuttgart şi, pentru că dirijaţi mult şi în Statele Unite ale Americii, aş vrea să îmi spuneţi dacă abordarea orchestrelor de acolo este mult diferită faţă de cea a orchestrelor din Europa.

Total!

Care sunt principalele diferenţe?

Cu siguranţă sunt foarte diferite. În America există foarte multe orchestre, unele mai germanice decât altele. Eu dirijez, de exemplu, la Chicago şi Cleveland - ambele cu anumite calităţi ce le apropie foarte mult de orchestrele germane. America şi Europa sunt foarte, foarte diferite în privinţa repetiţiilor. În Germania avem mai mult timp pentru repetiţii, muzicienii vin poate mai puţin bine pregătiţi, dar şi mai disponibili să încerce lucruri noi. În special la Stuttgart există o tradiţie de a fi deschis, de a experimenta cu sunetul. Prima repetiţie nu e grozavă, sunt foarte multe lucruri de pus la punct şi studiem mult, dar în timpul acestui proces avem deja în minte finalul artistic, am posibilitatea să le spun ce vreau şi pot "sculpta" pentru a obţine forma pe care o vreau. În America totul decurge mult mai repede şi într-o manieră foarte profesionistă. Aşa încât atunci când începi prima repetiţie produsul este aproape finisat, aproape perfect (mai ales cu orchestre de top, ca cea din Philadelphia, de exemplu). Sigur că este interesant - adică începi şi totul este deja acolo, dar nu mai rămâne mult loc pentru comentarii personale şi detalii poetice. Trebuie să fii mult mai rapid şi profesionist. E un alt mod de a studia şi de a face muzică. Germania are, cu siguranţă, un stil anume al sunetului, mai ales în secţiunea de alămuri, iar echilibrul din orchestră este foarte diferit faţă de cel din ansamblurile americane. Călătoresc foarte mult şi constat că este foarte diferit să dirijez o orchestră germană faţă de o alta.

Care este relaţia dintre vârstă şi industria muzicală în ziua de azi? Un dirijor care are, ca dumneavoastră, 42 de ani, este considerat încă tânăr sau deja foarte matur?

Lucrurile se schimbă mult, iar acesta este un subiect foarte interesant - ideea de vârstă şi maturitate. Eu cred că, deşi lumea se mişcă din ce în ce mai repede, în acelaşi timp e nevoie de 9 luni pentru a aduce pe lume un copil şi de mulţi ani pentru ca vinul să devină bun. Acelaşi lucru e valabil şi pentru dirijori. Cred cu tărie că sunt într-un proces de dezvoltare, nu sunt un produs finit şi nici nu cred că voi fi vreodată, dar cred că maturitatea este un proces ce nu poate fi grăbit, accelerat. Ceea ce este interesant este că în ultima vreme, mai ales în ultimii 10 ani, lumea pune mare preţ pe valoarea energiei ce ia ochii. Este fascinant pentru că a fost un trend care a început cu Daniel Harding, a continuat cu Gustavo Dudamel, Yannick Nezet-Seguin - cu toţii şefi de orchestră care au primit când erau încă foarte tineri angajamente împreună cu orchestre şi instituţii de top. Sigur că şi eu sunt suficient de norocos să lucrez cu orchestre mari, dar nu cred că putem spune că suntem, brusc, mai maturi decât eram înainte, pentru că nu e adevărat. Oferim tipul de talent pe care îl avem la vârsta noastră şi sper că noi toţi, cu mine inclusiv, ne vom maturiza în felul potrivit - sper că voi face muzică diferit peste 20 de ani. Chiar dacă lumea apreciază în acest moment tinereţea, energia şi calităţile orbitoare, eu cred că nu ar trebui să uităm ce aduc cu sine experienţa, vârsta şi maturitatea în interioarele muzicii. Sunt, deci, convins că muzica are nevoie de maturitate, ţin la această valoare şi sunt mulţi dirijori în vârstă, din generaţia de aur, pe care îi respect foarte mult. De altfel Orchestra SWR a avut un dirijor român în perioada 1971-1977.

Da, pe Sergiu Celibidache.

Este foarte ciudat, dar el este încă păstrat în ADN-ul orchestrei, muzicienii îşi amintesc încă foarte bine munca sa, iar anumiţi oameni pe care i-am cunoscut au cântat pentru el şi este foarte emoţionant de văzut că în calitate de dirijor poţi marca timpul şi poţi lăsa o impresie atât de puternică încât oamenii încă îşi amintesc de tine 40 de ani mai târziu.

Îşi amintesc de el cu plăcere sau altfel?

Celibidache era recunoscut ca persoană foate dificilă, îi plăcea să lucreze extrem de lent şi îndelung, era foarte special în multe privinţe şi foarte controversat. Am dirijat şi Orchestra Filarmonicii din Munchen şi am stat de vorbă cu mulţi dintre muzicieni, iar acolo Celibidache este adulat şi respectat în continuare. Sigur că atunci când eşti atât de special şi ai atât de multă "savoare" poţi crea relaţii de tipul ură-dragoste. Dacă mănânci un măr fără gust - toată lumea îl va plăcea, chiar dacă nu foarte mult, dar dacă mănânci un măr delicios, plin de savoare, unii îl vor adora, alţii îl vor urâ. Odată cu savoarea vin şi reacţiile foarte puternice, iar Celibidache era cu siguranţă cineva care provoca pasiune - fie ură, fie dragoste. Există multe clipuri video cu el dirijând orchestra SWR Stuttgart şi este fascinant.