Am hotărât să vă prezint un volum lansat în cadrul Târgului Gaudeamus 2011, recent încheiat. Este vorba despre o apariţie sub sigla Editurii Casa Radio - "George Enescu, un exil supravegheat" de Ladislau Csendes.

Cu siguranţă supravegheat

Dacă pe coperta volumului găsim un semn de întrebare în finalul titlului, după ce am citit cartea lui Ladislau Csendes, un respectat muzician, conferenţiar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, dar şi fost preşedinte al CNSAS, aş putea spune că exilul lui Enescu a fost cu siguranţă supravegheat.

De altfel, ce s-a întâmplat cu George Enescu după ce a părăsit România în 1946 a fost pus foarte puţin în lumină. În cărţile apărute în timpul comunismului, era normal, pentru că exilul lui Enescu era de fapt o pată pe obrazul autorităţilor de atunci - un subiect tabu - iar după 1989, acesta este primul volum pe care îl pot numi de muzicologie şi care abordează un subiect până acum atât de sensibil.

De fapt, cred că este clar pentru toţi că Enescu nu avea cum să nu fie supravegheat de Securitatea românească după 1946. În fond, care dintre somităţile care au părăsit România nu a fost supravegheată de Securitate?

Enescu şi prestigiul regimului comunist

Şi dacă ne imaginăm un Enescu apreciat de autorităţile comuniste pentru valoarea lui de simbol cultural, pentru calitatea lui extraordinară de muzician, atunci ne înşelăm. Ladislau Csendes a descoperit în arhivele CNSAS peste 50 de documente - dosare, scrisori, acte, informări - care ne arată faptul că Enescu nu era apreciat decât pentru faptul că o eventuală reîntoarcere a lui în România ar fi ridicat prestigiul regimului de atunci de la Bucureşti. Şi să nu credeţi că nu i-au fost promise, cum se spune în popor, "marea cu sarea" pentru a reveni: de la recunoaştere, la venituri şi o eventuală recuperare a unei părţi din averea care îi fusese confiscată în România. Asta în condiţiile în care nepoata lui Enescu - Maria Ioana Cantacuzino, cunoscută astăzi ca Oana Orlea - o adolescentă pe atunci - era închisă în închisorile comuniste. De altfel, în momentul când steaua lui Enescu începuse să apună - bolnav, paralizat îşi pierduse forţa artistică -, şi cei de la Bucureşti au considerat că venirea lui Enescu nu mai avea impactul scontat şi au renunţat să mai facă presiuni.

Pe de altă parte, aflăm că nici diaspora românească militantă împotriva liderilor de la Bucureşti nu era tocmai în relaţii bune cu Enescu, care solicitase şi primise un paşaport din partea Republicii Populare Române şi care nu se implicase, cel puţin nu făţiş, în activităţile împotriva regimului de la Bucureşti.

Documentele puse în lumină de Ladislau Csendes din arhiva CNSAS arată că practic, cu excepţia soţiei, nu a existat în anturajul românesc al lui Enescu exilat vreo persoană care să nu fi avut, în vreun fel sau altul, legături cu Securitatea de la Bucureşti: fie că fuseseră momiţi de Securitate, fără a avea un angajament, fie că erau chiar informatori ai Securităţii.

Preocupat, totuşi, doar de muzică

În aceste condiţii, nu pot decât să-mi imaginez condiţiile în care s-a stins Enescu - însingurat, implicat în dispute privind drepturile de autor şi transferul lor către un moştenitor după moartea sa, cu o soţie căreia în mod cert i-a fost greu să se adapteze la traiul sărăcăcios în exil, înconjurat de persoane care voit sau nu, aveau de profitat în urma dispariţiei sale. Un Enescu preocupat în mijlocul acestei situaţii, totuşi, doar de muzică. O persoană cu coloană vertebrală, aşa cum puţini cred că mai reuşesc să fie astăzi.

Sper că v-am incitat să citiţi volumul "George Enescu - un exil supravegheat?" - cred că cea mai importantă carte despre muzică apărută în ultimii ani în România. Mai ales, că dincolo de carte, aveţi acces şi la discul ce o însoţeşte, pe care regăsim lucrări scrise de Enescu în exil: poemul simfonic Vox maris, uvertura de concert op.32 pe teme în caracter popular românesc, Cvartetul op.22 nr.2 şi Simfonia de cameră op.33.