Stride-ul este stilul creat de pianisti, reprezentand o maniera aparte de acompaniament si de interpretare a temelor de jazz. Acest stil solicita foarte mult interpretul (pianistul), care trebuie sa aiba o tehnica foarte buna pentru o reusi sa execute o piesa in varianta Harlem stride.

Apogeul acestui stil a fost atins in anii '20-'30. Primul reprezentant important pentru stride a fost James P. Johnson . Au urmat Thomas "Fats" Waller si Willie "The Lion" Smith. Chiar celebrul Art Tatum - considerat cel mai bun improvizator pe claviatura din istoria jazzului - se folosea intens de acest procedeu de acompaniament.

Stride-ul a fost inspirat de ragtime, care la randul lui are puternice influente din muzica clasica europeana, fiind in mod special inspirat de lucrarile lui Chopin si Schumann.

Ca modalitate de executie pe claviatura, stride-ul este sugestiv mai ales prin acompaniamentul mainii stangi, care marcheaza timpi tari ai masurii (1 si 3) printr-un sunet in registrul grav (basul) iar timpii 2 si 4 prin acorduri in registrul mediu.

Stil de baza pentru formarea si dezvoltarea unui pianist de jazz, stride-ul a fost abordat cu succes si de Erroll Garner, Cliff Jackson, Duke Ellington, Count Basie, Mary Lou Williams, Earl Hines si chiar Thelonious Monk.

Pianistii contemporani practica si ei Harlem-stride-ul, care este considerat unul dintre cele mai spectaculoase si mai dificile stiluri rezervate pianistilor. Cateva exemple mai apropiate de zilele noastre: Oscar Peteson, Hank Jones, Monty Alexander, Claude Bolling.