În 26 septembrie 2012, solist al Orchestrei Filarmonice Radio France dirijată de Ion Marin este violoncelistul Jian Wang. Cariera sa internaţională a început în 1979, când violonistul Isaac Stern a făcut o vizită în China. Cum l-a descoperit pe foarte tânărul Jian Wang?

Eram elev la şcoala primară a Conservatorului din Shanghai în 1979. În perioada revoluţiei culturale muzica nu era deloc încurajată în China, dar din 1978 şcolile de muzică se redeschiseseră, aşa că am dat examen pentru a intra la Conservator şi am fost admis. Un an mai târziu, domnul Isaac Stern a venit în China dând curs unei invitaţii oficiale din partea ministrului chinez al Culturii. Acel 1979 a fost de altfel un an al schimbării, al reformei.

Eu eram, aşadar, unul din elevii Conservatorului, iar profesorul meu mă punea să cânt pentru mulţi din cei care vizitau instituţia noastră de învăţământ: şefi de stat, politicieni, de multe ori muzicieni. Domnul Isaac Stern auzise de mine de la un prieten al său care venise la şcoala noastră, aşa că atunci când a sosit în China a cerut să mă audă. Am susţinut un mic recital pentru el şi, la câteva minute după ce începusem, domnul Stern a cerut echipei de filmare care se afla cu el să mă înregistreze. Bineînţeles că nu m-am oprit din cântat, ci am mers mai departe, aşa că au imprimat mare parte din recitalul meu. A apărut, de fapt, chiar şi un film. Nu cred că au pornit cu intenţia de a organiza în acest fel ceea ce captaseră pe peliculă, dar aveau foarte multe cadre bune pe care au considerat că merită să le asambleze şi au făcut din ele un documentar. A fost - se vede - unul foarte reuşit, pentru că un an mai târziu a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film documentar. Cred că a fost singura dată când o astfel de peliculă, anume având ca subiect muzica, a obţinut acest premiu.

Jian Wang, acum sunteţi un muzician renumit, iar colaborările dumneavoastră nu sunt doar cu orchestre şi dirijori celebri, ci şi cu alţi solişti de renume. Aţi format un excelent trio împreună cu pianista Maria Joao Pires şi violonistul Augustin Dumay, aţi imprimat cu chitaristul Goran Sollscher. Este muzica de cameră un mod de a vă relaxa după presiunea la care sunteţi supus apărând în faţa unei orchestre? Sau este ea de fapt la fel de dificil de interpretat?

Este dificil într-un alt mod. Trebuie să spun că în majoritatea concertelor mele sunt în ipostaza de solist. Fac muzică de cameră mai rar, doar în festivaluri sau cu prietenii. Cred că am folosit cuvântul cheie. Când cânţi într-un grup mai mic, atmosfera este mult mai intimă, mai prietenească, te poţi bucura că te afli alături de oamenii de care te leagă o bună amiciţie. Pentru asta, sigur, este nevoie să cânţi realmente împreună cu persoane pe care le placi, tocmai pentru că eşti într-un cadru restrâns. Şi repertoriul cameral este foarte interesant. Este deosebit de agreabil să cânţi muzică de cameră, dar cel mai des apar pe scenă ca solist de orchestră sau în recitaluri.

Veniţi la Bucureşti cu o partitură concertantă, cu muzica lui Dvorak şi concertul său pentru violoncel. Compozitorul nu şi-a dorit să scrie pentru acest instrument, considerându-l nesatisfăcător ca instrument solist din mai multe puncte de vedere. Gândindu-vă la această rezervă, aţi spune Jian Wang că rezultatul este un succes? I-a reuşit lui Dvorak încercarea de a scrie pentru violoncel?

Nu-mi dau seama dacă însuşi Dvorak a spus aceste cuvinte despre violoncel, cert este că unii critici au spus-o şi este adevărat că el nu a început să fie folosit solo decât de puţină vreme încoace. Poate şi pentru că avea iniţial coardele fabricate din intestine şi deci se putea considera că sunetul era prea slab şi nu răzbătea sonor peste o orchestră. Dar instrumentele au beneficiat şi ele de progresul tehnologiei din punct de vedere al felului în care sunt construite. Sunetul violoncelului a devenit din ce în ce mai amplu şi instrumentul din ce în ce mai cunoscut.

Cred că pe Dvorak l-a surprins cât de minunat i-a ieşit această lucrare, acum privită ca fiind poate cel mai bun concert pentru violoncel, poate chiar unul din cele mai bune concerte în general. Când Brahms a auzit piesa lui Dvorak a spus: "Acum am înţeles că am desconsiderat violoncelul. Dacă aş fi ştiut că un concert pentru acest instrument poate suna aşa, aş fi scris unul eu însumi." Şi el făcea parte din cei care credeau că violoncelul nu este suficient de bun ca solist. Dvorak le-a dovedit tuturor cât de mult se înşală. De aceea sunt de părere că acest concert este cel mai bun scris vreodată.

Aţi interpretat primele audiţii ale unor lucrări contemporane semnate de Philippe Hersant sau de compozitorul american de origine chineză Huang Ruo. Ce vă atrage la muzica nouă?

Indicatorul meu, să-l numesc aşa, care mă ghidează când vine vorba de muzica prezentului este emoţia. Ascult această muzică şi, dacă simt că mă emoţionează, atunci devin interesat să aflu mai multe despre ea. Nu pot spune că toată muzica scrisă recent mă atrage; sunt chiar lucrări care mi se par îngrozitoare, dar sunt şi creaţii care mă mişcă. Deci, absolut totul depinde de reacţia pe care o am atunci când ascult o anumită lucrare. Ca interpret asculţi, reacţionezi, apoi încerci să proiectezi această reacţie, sentimentele pe care ţi le provoacă muzica şi speri ca şi publicul să simtă aceeaşi emoţie, să răspundă în acelaşi fel.

Aţi colaborat cu doi dirijori români - Cristian Mandeal şi Ion Marin. Care este aşadar legătura dumneavoastră cu muzicienii din România?

Aceştia sunt, într-adevăr, cei doi şefi de orchestră cu care am lucrat de curând. Am auzit şi de regretata Mihaela Ursuleasa - o pianistă extraordinară, de fapt chiar am ascultat-o cântând pentru că am primit amândoi odată un premiu din partea aceleiaşi instituţii, iar în cadrul ceremoniei de gală am avut amândoi câte un moment pe scenă. Cu Ion am cântat destul de des, în diferite oraşe, cu diferite orchestre; este un dirijor fantastic, un om cu care poţi colabora minunat. Ultima dată m-am întâlnit cu Ion Marin în Hong Kong, iar cu maestrul Mandeal am avut un concert în Anglia, cred că acum doi ani.

Cântaţi cu mulţi dirijori de diverse naţionalităţi, cu numeroase orchestre pe câteva continente. Care credeţi că sunt detaliile care construiesc o echipă perfectă de muzicieni?

Cred că în primul rând este nevoie ca interpretarea să fie de un anumit nivel. Adică trebuie să avem cu toţii o tehnică bună, un sunet bun, o bună stăpânire a instrumentului. Sigur că acestea sunt lucruri la care te aştepţi în mod firesc atunci când cânţi cu o orchestră de o calitate înaltă. Ce vine după toate acestea este mai greu de prevăzut. Un concert live este foarte interesant tocmai pentru că interpretarea depinde de foarte mulţi factori: cum se simte interpretul în ziua respectivă, cum şi dacă gusturile, ideile muzicale ale fiecărui artist în parte se îmbină - ţine şi de public, ca şi de sală. Muzica live are, deci, o doză de imprevizibil, dar tocmai de aceea este atât de palpitant să o cânţi. Momentele când ceva apare cu totul spontan, pe neaşteptate sunt extraordinare, iar rezultatul este mult mai bun decât ar putea fi vreodată o înregistrare de studio.