Alexandru Tomescu, pentru Festivalul RadioRo aţi pregătit Concertul în Re major de Ceaikovski. Prima întrebare se referă firesc la locul pe care îl ocupă această piesă în repertoriul dumneavoastră?

Este o lucrare care-mi este foarte dragă. Am cântat în mai multe finale de concurs acest concert, pe vremea când eram student şi am multe amintiri extrem de palpitante legate de această lucrare, iar apoi am cântat-o chiar de mai multe ori pe scena de concerte a Sălii Radio. Este un concert care cere foarte multe de la violonist, în primul rând o rezistenţă fizică ieşită din comun; este foarte mult de lucru acolo cu braţele. Reluându-l la 36 de ani mi-am dat seama că îl văd deja cu alţi ochi faţă de cum îl vedeam la 20 sau la 30 de ani. Şi anume, încerc să mă pun exact în pielea lui Ceaikovski, rusul de secol XIX, încerc să retrăiesc exact amintirea şi să regăsesc sensibilitatea lui tocmai pentru a putea să-mi construiesc interpretarea care să mă reprezinte cel mai bine.

Pentru că aţi vorbit deja de cât vă solicită din punct de vedere fizic acest concert al lui Ceaikovski, nu o să vă mai adresez o întrebare, ci o să fac un comentariu apropo de ceea ce spunea criticul Eduard Hanslick după prima audiţie a acestui concert. Spunea că "vioara este bătută măr, nu cântată". Credeţi că la asta se referea; la cât de solicitantă şi de dificilă este?

Depinde de violonist. Sigur, o poţi cânta într-un stil în care să baţi cu pantoful în masă sau poţi scoate sunete la fel de puternice din vioară fără să o bruschezi. Ştiu că acest concert a avut un debut cel puţin controversat, eu cred că locul major pe care-l ocupă astăzi în repertoriul violoniştilor este recunoaşterea fără putinţă de tăgadă a însemnătăţii sale.

Juraj Valcuha, dirijorul cu care colaboraţi, este de aceeaşi vârstă cu dumneavoastră. Se lucrează mai uşor sau mai greu cu muzicieni cu date de naştere apropiate de dumneavoastră?

Nu ştiu… Uşurinţa sau dificultatea nu vine neapărat din data naşterii, ci din sensibilitatea fiecăruia. Eu am un feeling bun, chiar dacă nu l-am întâlnit direct pe Juraj. Sunt sigur că vom colabora foarte bine. Ceaikovski nu este o lucrare care să pună probleme deosebite dirijorului şi sunt convins că va fi un galop de sănătate pentru toată lumea.

Aşa cum spuneaţi, aţi cântat concertul lui Ceaikovski de foarte multe ori. Vă adaptaţi recomandărilor dirijorului, preferaţi să vă menţineţi un anumit punct de vedere şi să spuneţi, eventual, nu?

Chiar şi atunci când este vorba despre o lucrare solistică, concert de solist plus orchestră, de fapt raportul de forţe este cel care se stabileşte între partenerii unui grup de muzică de cameră. Văd orchestra ca pe un partener al meu de muzică de cameră, sunt numeroase momente în care preiau teme de la ei, momente în care acompaniez instrumente solistice din orchestră, deci prioritatea mea numărul unu este aceea de a conlucra şi cu orchestra şi cu dirijorul pentru a obţine un rezultat muzical cât mai coerent şi cât mai frumos. Pe de altă parte, am cântat de mai multe ori cu orchestre din străinătate şi de cele mai multe ori mi se spunea "faceţi ceea ce doriţi dumneavoastră, noi vă urmăm fără nici o problemă"; vom vedea cum va fi.

Dacă stăpâniţi foarte bine partitura din punct de vedere tehnic şi aveţi în minte foarte clar ce fel de interpretare trebuie să daţi fiecărui moment al muzicii, mă întreb Alexandru Tomescu, dacă mai rămâne loc pentru a lăsa ceva la voia inspiraţiei pe scenă?

Inspiraţia este imprevizibilă. Muzele se arată dacă şi când vor, şi cât vor ele. Dar, sunt convins că va fi o seară foarte frumoasă în care să putem prezenta publicului bucureştean o interpretare foarte bună a concertului de Ceaikovski.

Dar, în general, experienţa dumneavoastră pe scenă v-a arătat vreodată că se poate să faceţi ceva la care nu v-aţi fi aşteptat?

Da, bineînţeles. Întotdeauna interpretarea din concert diferă mai mult sau mai puţin de cea din repetiţii, fiindcă vorbim despre o altă cantitate de adrenalină; nu numai în sângele meu, ci şi al dirijorului şi al membrilor orchestrei. Trăim altfel, respirăm altfel, simţim altfel atunci în concert, în faţa publicului.

De la inspiraţie şi adrenalină, să trecem la sentimentul de saturaţie. Aţi fost vreodată agasat de o lucrare pe care o aveţi de foarte multă vreme în repertoriu?

Agasat, nu, niciodată! E adevărat că sunt lucrări care par puţin tocite, cum este şi cazul concertului de Ceaikovski, dar tocmai de aici vine şi provocarea. Artistul, un foarte bun interpret, trebuie să găsească exact prospeţimea pe care a avut-o concertul atunci când a fost el compus şi interpretat pentru prima dată. Fiecare concert trebuie să fie ca o interpretare pentru prima dată a acelei piese şi toţi interpreţii, toată lumea de pe scenă, trebuie să aibă aceeaşi deschidere şi bucuria descoperirii muzicii.

Aţi lansat foarte recent, cu câteva zile înainte de începerea Festivalului RadiRo, un nou CD - Stradivari Obsession, rezultat al Turneului Stradivarius 2012, în care aţi prezentat Integrala sonatelor pentru vioară solo de Eugene Ysaye. Cum contribuie acest album la piaţa discografică românească?

Sper să aibă o contribuţie importantă. Este un disc ce îmi este foarte drag, fiindcă am pus mult suflet la realizarea lui. Am găsit o înţelegere extraordinară din partea inginerului de sunet, cel care este responsabil în proporţie de 50% de rezultatul final al înregistrării - 50% aparţinându-mi mie - şi anume Iacob Handel, venit special din Germania, laureat cu premiul Grammy, şi care a înţeles că eu nu urmăresc neapărat o perfecţiune tehnică a înregistrării, ci păstrarea cât mai intactă a sentimentului şi a curgerii de energie care se regăseşte într-un concert. Aşa se face că în afară de momentele în care am fost nevoit să reiau, să repet nişte fragmente, pur şi simplu au fost nişte concerte care au fost înregistrate, şi acest lucru se simte şi în energia pe care o degajă discul. CD-ul este doar preludiul, aş spune, lansării viitoare a DVD-ului, ce va conţine întreg spectacolul Stradivari Obsession, un spectacol realizat de Oana Drăgulinescu, în care î-am avut alături de mine pe actorii Paul Cimpoieru şi Ana Pepine, într-un spectacol ce combina muzica clasică şi teatrul non-verbal. A fost o premieră pe piaţa muzicală din România şi rezultatele au fost pe măsură; nici chiar trei reprezentaţii sold-aut în Bucureşti nu au fost suficiente, aşa că intenţionăm să reluăm cât de curând acest spectacol.

Spuneaţi într-un interviu că vioara Stradivarius v-a adus indubitabil la un nivel mai bun datorită posibilităţilor ei expresive şi, deşi nu mă pricep deloc la acest instrument, probabil şi tehnice. Dar aş vrea să vă întreb Alexandru Tomescu dacă v-a pus şi probleme acest instrument minunat?

Ştiţi cum este! Este ca într-o relaţie de iubire, în care accepţi persoana iubită şi cu bune şi cu rele. Vioara are deja 310 ani şi are şi ea hachiţele şi toanele ei, însă un violonist care o cunoaşte cu adevărat bine - şi cred că după aproape 5 ani pot spune că încep să o cunosc - ştie cum să obţină maximul de la ea chiar şi într-o zi proastă. Orice vioară este extrem de sensibilă la schimbările de umiditate, de temperatură şi toate astea trebuie să se regăsească şi în abordarea instrumentului, abordare pe care o face violonistul.