Miercuri seară, în Săptămâna Mare, am redescoperit la Filarmonica bucureșteană una dintre capodoperele lui Gustav Mahler - Simfonia a II-a. Mi-am dorit foarte mult să fiu în sala Ateneului Român cu acest prilej, întrucât sunt o mare admiratoare a șefului de orchestră Vasily Petrenko, aflat acum prima dată la pupitrul Orchestrei Filarmonicii George Enescu. Evident, nu am fost singura, sala fiind arhiplină, concertul sold-out.

Să programezi "Învierea" lui Mahler în mijlocul Săptămânii Mari este un gest nu doar simbolic, ci de o încărcătură aproape liturgică. Ateneul a devenit, pentru o oră și jumătate, o catedrală a sunetului. Nu prin solemnitate forțată, ci prin intensitatea cu care partitura lui Mahler - o meditație tulburătoare asupra ciclului natural al vieții, morții și renașterii - a rezonat cu momentul, dar și cu ceva mai profund din noi, ceva care ne leagă pe toți. Simfonia a II-a nu poate fi abordată cu jumătăţi de măsură; este masivă, complicată, diversă și potențial periculoasă la nivel emoțional. Am avut mereu senzația că este genul de creație sub greutatea căreia un dirijor se poate prăbuși, dacă nu este suficient de bine pregătit, dacă nu cunoaște și înțelege în detaliu și profunzime partitura, precum și pe sine însuși. Am avut însă totală încredere că Vasily Petrenko va crea ceva extraordinar, deoarece îl consider unul dintre cei mai rafinați maeștri ai timpurilor noastre. Una dintre calitățile pe care le admir la el (şi pe care am observat-o şi acum) este capacitatea de a pătrunde cu intensitate emoțională autentică în miezul expresiv al unei partituri - până în punctul în care, ca ascultător, simți că sunetul îți respiră în carne și îți răscolește ființa - și, totodată, de a păstra o claritate arhitecturală impecabilă, o luciditate dirijorală care face ordine în ceea ce uneori poate părea un haos sublim. Această dualitate - implicare emoțională totală și control intelectual riguros - îl plasează pe Vasily Petrenko printre artiştii de prim rang.

Simfonia lui Mahler este structurată în cinci părți, compozitorul cerând în partitură o pauză semnificativă între finalul părții întâi și începutul celei de-a doua. Petrenko a ales să marcheze această schimbare de atmosferă cu aducerea pe scenă a Corului Filarmonicii, pregătit de Iosif Ion Prunner, și a solistelor - soprana Kateřina Kněžíková și mezzo-soprana Roxana Constantinescu, pe care aveam să le ascultăm puțin mai târziu. Vocea Roxanei Constantinescu a răsărit diafan în "Urlicht", interpretat cu o sinceritate și puritate ce au tăiat aerul din sală. Aceste clipe de rugăciune au fost unele dintre cele mai emoționante momente ale întregii seri. Intervențiile sopranei Kateřina Kněžíková m-au mișcat și ele, iar în secțiunea finală, cântată împreună cu mezzosoprana și corul, vocea ei a pătruns frumos în textura sonoră, dând naștere unui sentiment de înălțare. O altă prezență semnificativă pe scenă a fost, cu acest prilej, violonistul Liviu Prunaru, care a apărut în calitate de concert-maestru al Orchestrei Filarmonicii.

A fost aceasta o versiune perfectă a simfoniei mahleriene? Probabil că nu, deoarece au existat și atacuri nesigure și scurte momente de decalaj. A fost ea însă o versiune pe care mi-o voi aminti, cu enormă bucurie și emoție, multă vreme de acum înainte? Cu siguranță!