Se anunţa, din nou, o seară de excepție prilejuită de Festivalul Masters of Classic. O seară în care, opiniile îşi anunţau concordanţa: protagonista galei din 5 septembrie, mezzosoprana Elīna Garanča, era într-adevăr întruparea frumuseții și eleganței în lumea Operei; plus, întruchiparea unui profesionalism temeinic- spuneau cei avizaţi; un profesionalism bazat pe un glas catifelat, rotund și bogat în armonice - adaug eu - care, în combinație cu alura ei princiară, acreditează pe bună dreptate atât aplauzele entuziaste cât și părerile la superlativ pe care vedeta letonă le primeşte de peste 25 de ani.

Dar... câtă emoție a rămas în urma Elīnei Garanča - putem să analizăm, acum, când ecoul aplauzelor s-a stins și a lăsat loc liber discuțiilor pe această temă?... Eu zic că, da! Mai ales că vorbim despre concertul unei artiste cu o carte de vizită luxuoasă şi, la fel ca Anna Netrebko, mult aşteptată la Bucureşti.

Așadar, ce a transmis Elīna Garanča - cel puțin în prima parte a concertului de la Sala Palatului, în afara unui discurs melodic frumos arcuit - în aria Ioanei d'Arc din opera Fecioara din Orleans de Piotr Ilici Ceaikovski, a unui timbru vocal splendid - în romanța Santuzzei Voi lo sapete din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni sau a unei voci - într-adevăr, de o impecabilă omogenitate și acuratețe în aria, cu dificilă intervalică, Plus grand dans son obscurité din actul al III-lea al operei Regina din Saba de Charles Gounod?

O interpretare ireproşabilă din perspectivă vocală? Da! Inteligență? Desigur! Farmec? Bineînțeles! Emoție, însă... e de discutat!

Nu spun că Elīna Garanča ar fi o artistă rece, mecanică, incapabilă să transmită emoție! Afirm însă, cu maximă onestitate că, la București, cântului ei i-a lipsit valoarea deloc măruntă a emoției și surprizei, până și în seducătoarea arie Mon coeur s'ouvre a ta voix din opera Samson și Dalila de Camille Saint-Saens: cântată - cu reținere și un glas oarecum alb, când aşteptam cele mai seducătoare tonuri şi învăluiri sonore. Posibil să fi fost obosită; demotivată de faptul că sala nu era arhiplină; ori, pur și simplu, să se fi simțit ne-inspirată de dirijor și orchestră - aceiași, Michelangelo Mazza și Orchestra Filarmonicii din Sofia - oricum mai adunați și mai participativi decât în precedenta gală Puccini; cine poate şti? Cert este că nu am regăsit-o deloc pe vibranta Dalila - pe care, personal, o admirasem fără măsură în urmă cu doi ani, comentând în transmisiune directă Samson şi Dalila de la Metropolitan Opera House din New York; să înțeleg că pentru Mon coeur s'ouvre a ta voix este nevoie de acea stare interioară obținută numai în mijloc de spectacol?...Nu înţeleg şi subliniez că aria a fost inteligent așezată, imediat în deschiderea celei de-a doua părți a concertului de la Bucureşti, deci, după o substanțială pauză - ce putea instaura, exact starea necesară - așa că ... (De flagrantul decalaj de tempo dintre solistă și orchestră de la începutul ariei, nu mă mai leg!) Prin comparaţie cu Mon coeur s'ouvre a ta voix , aş spune că mai convingătoare a fost interpretarea ariei Io son l'umile ancella din opera Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea, din prima parte a concertului: o arie - de soprană totuşi, care a necesitat un control suplimentar al vocii pe notele înalte şi care i-a limitat din această cauză expandarea emoțională a momentului final. Dar, recunosc: după interludiul orchestral din Suita nr 1 pe teme din opera "Carmen" de Georges Bizet, lucrurile s-au schimbat întrucâtva, la imboldul ritmului și melodiilor de zarzuelă...

Garanča a atacat prima dintre melodii, Cancion de Paloma semnată de Francisco Asenjo Barbieri cu expresie solară și o minunată învolburare de sunet. În timp ce în a doua, Quando esta tan hondo - de Ruperto Chapi a pus frumos în sunet o melancolie fierbinte; ambele interpretări reliefându-i afinitatea aparte cu genul tradițional al zarzuelei. "Am sentimentul că m-am născut într-o țară greșită din punct de vedere geografic" - mărturisea Garanča, în urmă cu ani, vorbind despre primul ei album discografic cu muzică integral spaniolă. "Este ceva deosebit în acest spațiu învecinat Mării Mediterane care face ca sângele meu să pulseze mai repede, emoțiile să fie mai puternice și muzica însăși mai vibrantă" ( fragment dintr-un interviu acordat, în exclusivitate postului Radio România Muzical, în anul 2019)

Și poate, tot datorită acestei afinități, Habanera și Chanson bohème - din populara operă Carmen de Georges Bizet - au reliefat, în sfârșit și abia la finalul concertului, acea trăire - intens cuceritoare, ce lipsise până în acel moment. Inspirat a fost jocul cu stativul de microfon de la începutul cântecului gitan: inspirat și cu valoare de surpriză, chiar dacă microfonul a pârâit la atingere, de câteva ori. Și, de asemenea, modul în care Elīna Garanča și-a dinamizat discursul, articulând cu pregnanță și sens repetarea frazei "tra-la-la, laaaaa!" ... până la ultimul sunet, Sol diez - ratat, de mai toate interpretele din pricina dansului cu care însoțesc aria - la ea, fără dans, dar bine pregătit şi pus în valoare.

Aşadar, e nevoie de ritmurile şi tornadele melodice de inspiraţie iberică pentru ca Elīna Garanča să-şi intensifice discursul muzical şi, poate, bătăile inimii? Aşa pare: Carceleras de Chapi - melodia de zarzuelă cântată la bis, mie mi s-a părut, în cele din urmă, chiar punctul culminant al concertului ei bucureştean. Un concert care, până la ariile din Carmen şi zarzuele o prezentase pe superba mezzosoprană letonă - fără reproş, numai din perspectivă vocală...