Câștigătorul premiului ICMA-Classeek 2025 este violoncelistul italian Ettore Pagano. A învățat să cânte la acest instrument singur, ca autodidact, și a câștigat diverse competiții, care i-au adus faima de care se bucură astăzi. Giulia Vazzoler de la revista Musica, membră italiană a juriului ICMA, i-a luat următorul interviu.

Ettore Pagano a crescut în zona rurală din regiunea Sabina, în Poggio Mirteto, într-o familie cu șase copii. Mama lui este originară din Bologna, iar tatăl din Napoli. A început să cânte la violoncel singur, la vârsta de nouă ani, când a luat în mână instrumentul "abandonat" prin casă de unul dintre frații săi. A învățat treptat, fără să urmeze un program academic (cel puțin nu în faza inițială). Și totuși, din acel moment, Ettore Pagano a obținut succes după succes. La paisprezece ani, a susținut prima lui audiție la Academia Stauffer cu Antonio Meneses, care și-a dat seama imediat de potențialul incredibil al acelui tânăr, cu un talent încă neșlefuit și indisciplinat, dar deja copleșitor. Astăzi, la doar douăzeci și doi de ani, Ettore Pagano este un virtuoz cu o carieră demnă de un muzician mult mai matur. Acesta fascinează și încântă publicul în toate sălile de concert unde debutează. În afară de premiul I la Concursul Brahms din Pörtschach, premiul I la Concursul de Violoncel Khachaturian din Erevan și premiul al II-lea - alături de două premii speciale, inclusiv Premiul Publicului - la Concursul George Enescu, secțiunea violoncel, Ettore Pagano adaugă pe lista sa de distincții prestigioase premiul ICMA-Classeek2025, datorită căruia va concerta pe 19 martie la Tonhalle din Düsseldorf, Germania.

Pentru început, felicitări pentru această ultimă reușită, care încununează un lung șir de succese. Cum te simți?

Să fiu sincer, nu mă așteptam. A fost o surpriză pe care am primit-o cu entuziasm și multă recunoștință. Această recunoaștere este, în sine, un indicator important al realizărilor mele. În plus, premiul îmi oferă ocazia să interpretez ca solist o piesă de Popper alături de Düsseldorfer Symphoniker la Tonhalle, în cadrul concertului de gală care va avea loc pe 19 martie. Pentru un tânăr ca mine, care abia și-a început cariera, acestea sunt lucruri importante.

Apreciez modestia, dar cariera ta merge ca pe roate de ceva vreme...

De fapt, asta se întâmplă de câțiva ani, după victoriile de la concursurile Haciaturian și Enescu. Dar acest premiu este diferit, are o valoare aparte. Un concurs îl câștigi dacă ești competitiv, dacă ești un animal de scenă, care poate să facă față stresului și tensiunii, dar să fii muzician este o altă poveste. Premiul ICMA-Classeek răsplătește artistul și de aceea îmi este foarte drag. Și apoi, printre câștigători vor fi muzicieni incredibili precum Gidon Kremer: sunt o companie minunată!

Să revenim la competiții. Care este cea care te-a propulsat în carieră?

Din punct de vedere al importanței, aș spune Enescu. Dar chiar și concursurile "mai mici" pot marca etape semnificative în viața unui tânăr artist. De exemplu, Haciaturian m-a impulsionat cel mai mult, pentru că după victorie am început să muncesc din greu. Apoi, dacă mă gândesc la Ettore de șaisprezece ani, un concurs precum Brahms, care este cu siguranță mai mic decât Haciaturian sau Enescu, a fost la fel de important, pentru că m-a făcut să înțeleg cine sunt și mi-a arătat că pot transforma violoncelul în viața și munca mea.

Ai câștigat peste patruzeci de competiții. Când ai început să concurezi?

Am făcut-o de la bun început, dar nu vreau să fiu asociat doar cu competițiile, drumul meu muzical a însemnat mult mai mult de atât. Am participat la multe pentru că, copil fiind, eram foarte timid, îmi era rușine să cânt în public... azi, mi se pare incredibil când mă gândesc la asta, dar aproape că mă luptam să trag arcușul. Așa că mama mea, care este muzician, m-a încurajat să particip la multe competiții pentru a avea oportunități de a cânta și de a-mi depăși frica. Pe scurt, participarea la competiții m-a ajutat să mă compar cu niște băieți foarte buni, mi-a dat motivație.

Din experiența ta, este asta singura cale de a avea succes în lumea concertistică?

Nu, nu este singura, dar cu siguranță este cea unde abilitățile și talentul contează cel mai mult. Provin dintr-o familie obișnuită, mama este profesoară de muzică, așa că nu am avut conexiuni în domeniu. Am ajuns unde sunt acum datorită competițiilor, deși, după cum spuneam, nu sunt suficiente pentru a te impune ca artist. Competițiile te ajută să câștigi vizibilitate, să fii auzit, dar apoi intervin alte calități. Iar eu nu cred într-o "mafie" a lumii muzicale, dar există o dinamică naturală după care funcționează lucrurile, ca în orice alt domeniu.

Poți să ne oferi o explicație mai detaliată?

Lumea muzicii se bazează pe cunoaștere, mai exact, pe contactul uman. Este evident că interpretez mai bine dacă mă aflu pe scenă alături de muzicieni cu care mă înțeleg bine și pe plan personal, cu care mă simt în largul meu. O carieră nu se construiește doar prin studierea perfectă a partiturii. Trebuie, de asemenea, să știi cum să gestionezi relațiile interpersonale, să fii de încredere, să știi cum să te înțelegi cu o orchestră unde sunt zeci de alți muzicieni, iar asta, dacă se poate, fără să devii dezagreabil.

Ești foarte tânăr și deja te bucuri de un succes extraordinar. Cum gestionezi această perioadă a vieții tale?

Trebuie să fiu sincer: este un moment de glorie, ar trebui să sar în sus de bucurie, dar mintea îmi spune să rămân cu picioarele pe pământ. Continui să studiez, rămân modest, pentru că știu că o schimbare de atitudine ar face ca totul să fie diferit. Mă concentrez pe personalitatea mea artistică: pe de o parte, aș vrea să rămân eu însumi, pe de altă parte, știu că adevărata maturizare va veni cu timpul. Să spunem că visul meu este să devin nu doar un mare muzician, ci și un om de valoare.

Să vorbim despre educația ta. Ai început ca artist autodidact?

Da, la nouă ani. Am cinci frați, iar unul din ei a fost violoncelist. Când a renunțat, am luat violoncelul de la el și m-am apucat de unul singur de cântat. Aveam zero tehnică și postură corectă, doar o dorință imensă de cânta. Totul a venit natural, instinctiv; a fost mai mult decât un joc, aș spune că a fost o provocare fizică între mine și instrument. Apoi am luat lecții de la câțiva profesori în Roma și am intrat într-o orchestră de tineret.

Și apoi a venit primul pas important, la Accademia Stauffer, cu Antonio Meneses.

Da, îmi doream de un an să dau audiție la el. Primele lecții au fost traumatizante, odată chiar m-a dat afară din clasă. În ceea ce privește tehnica, eram foarte haotic, nu se vedea nicio școală, nicio disciplină în felul în care cântam. În plus, eu respingeam orice formă de academism. Meneses a reușit să transforme talentul meu brut în ceva mai structurat și organizat.

Din păcate, a plecat recent dintre noi. Ce îți amintești de el ca artist?

Era o persoană reținută, care nu inspira încredere. Între noi nu a existat niciodată un moment adevărat de apropiere umană: vorbeam, desigur, dar era mereu foarte distant. Oferea sfaturi concrete, susținea muzicianul mai mult decât omul. Avea o metoda de predare specială, pentru că nu îți dădeai seama că progresezi. Uneori era dificil, aveai impresia că ești blocat în același punct. Trebuia să ai încredere în proces, să crezi în el. Dar după câteva luni de studiu intens, te trezeai complet transformat. Și lucrul extraordinar era că reușea să facă asta cu toți elevii săi.

În afară de Antonio Meneses, ce alți profesori ți-au influențat decisiv formarea?

Fără îndoială, David Geringas, cu care am studiat la Accademia Chigiana. Geringas are o abordare diametral opusă față de Meneses. Am învățat multe de la el pe plan personal. Experiența sa este uriașă, doar a fost elevul lui Rostropovici, așa că fiecare lecție era o colecție de anecdote și povești. Cu el am învățat să fiu un muzician mai complet, să privesc partitura în ansamblul ei.

Cum ai descrie modul tău de a cânta?

Extrem. Nu mă abțin deloc, fac ascultătorii să se conecteze visceral cu muzica, mai degrabă decât să o înțeleagă la nivel intelectual. Știu că uneori interpretările mele forțează limitele a ceea ce este scris în partitură. Bineînțeles, această abordare atrage după sine atât laude, cât și critici. Accept criticile, dar țin cont de ele până într-un anumit punct, pentru că atunci când cânt, trebuie să propun interpretarea mea, viziunea mea asupra piesei pe care o interpretez și vreau ca reprezentația să fie copleșitoare, să aibă forță, pasiune.

Câte ore dedici studiului în fiecare zi?

Într-o zi obișnuită, în care nu am deplasări sau concerte - lucru care însă se întâmplă rar - cam șase ore. După aceea, fac altceva. Citesc o carte, mă uit la un film, îmi mai place să joc șah. Dedic timp familiei, atunci când sunt aproape de ei, și celor dragi. După părerea mea, cheia succesului nu constă în a studia nonstop, timp de mai multe ore pe zi. Disciplina este importantă, dar trebuie și să-ți trăiești viața, să fii echilibrat, să ai o viziune generală asupra lucrurilor care se întâmplă. Și, mai presus de toate, trebuie să știi să asculți.

Ai atins un subiect important: ce importanță are ascultatul pentru tine?

Este esențial. Pentru mine, muzica este în proporție de 90% făcută pentru a fi ascultată. Când ești solist, există riscul să te concentrezi prea mult pe tine. În realitate, trebuie să ții mereu cont că nu ești singur pe scenă, iar o condiție obligatorie pentru un spectacol reușit este să știi cum să asculți ce face orchestra. Dar să asculți muzica și să fii atent la cum cânți sunt importante la orice pas. De exemplu, trebuie să ai abilitatea, după o sesiune intensă de repetiții, să îți dai seama când a sosit momentul să lași instrumentul din mână și să te oprești. Trebuie să îți cunoști limitele fizice, pe care dacă le întreci, nu faci decât să te suprasoliciți.

Și ce face Ettore Pagano când lasă violoncelul din mână?

Primul lucru pe care îl fac este să mă așez, să iau partitura, să o observ și să o analizez fără a o interpreta. Mă uit mai ales la ce face orchestra. De asemenea, dacă vrei să fii un muzician desăvârșit, pe lângă faptul că trebuie să exersezi pentru a fi un interpret perfect, trebuie să mai faci ceva: să cunoști și alte forme de artă, să cultivi prietenii și relații umane, este important și să știi cum să fii o companie plăcută atunci când împărțiți o pizza. Vreau să subliniez încă o dată, doar trăind o viață cât mai "normală" posibil reușești să te reîncarci cu energie, și doar din viața de zi cu zi îți iei inspirația.

Că tot veni vorba de inspirație, dacă ar fi să discutăm despre alți violonceliști, din trecut și din prezent, pe care îi admiri cel mai mult?

Dacă vorbim despre marii violonceliști din trecut, atunci, desigur, Rostropovici, dar și Heinrich Schiff, care este un punct de referință, mai ales pentru concertele lui Șostakovici. Dacă trebuie să numesc doi violonceliști din zilele noastre, atunci Enrico Dindo și Mario Brunello, cu care am o relație bună.

În prezent, violoncelul a fost readus în fața publicului larg și datorită lui Stjepan Hauser, care abordează un repertoriu în mare parte pop și rock. Cum ți se pare?

Mai întâi, trebuie să recunoaștem că Hauser are o tehnică incredibilă, iar acest lucru nu poate fi pus la îndoială. Este adevărat că violoncelul este un instrument mai puțin popular decât pianul sau vioara. Datorită lui Hauser, mulți tineri au început să se apropie de violoncel, iar publicul a început să aprecieze particularitățile acestui instrument. Lăsând asta la o parte, eu nu ascult doar muzică clasică. Cred că este necesar să ai o cultură generală care să acopere un spectru larg. Sunt tânăr, așa că vreau să fiu la curent cu ceea ce se întâmplă în prezent. Desigur, astăzi tendința generală este de a pune în valoare un tip de muzică care te implică pe moment, dar care nu poate să îți ofere ceva de durată.

În afara muzicii clasice, care este genul tău preferat?

Cred că rap-ul este un gen interesant. Are în spate un ritm ancestral, și sună mai bine decât multe melodii sentimentale.

Astăzi locuiești în Berlin. Cum e acolo?

Foarte bine, termin un master cu Jens Peter Maintz la UdK Berlin. De asemenea, învăț foarte mult limba germană, care e fundamentală pentru munca mea. Maintz este un muzician foarte renumit în toată Europa, iar studenți din întreaga lume vin să studieze cu el.

Crezi că Germania este, în prezent, locul ideal pentru un muzician tânăr care își dorește să aibă succes?

Depinde. Sora mea este cântăreață și locuiește la Viena, un oraș perfect pentru cântăreții de operă și, în general, pentru lumea operei. Pentru muzica instrumentală și simfonică, Berlinul și vestul Germaniei sunt, fără îndoială, locurile potrivite.

Și Italia?

Există talente extraordinare în Italia, dar din punct de vedere simfonic, nu se află pe primul loc. Păcat, sunt convins că noi, italienii, avem mai mult talent, care nu este în întregime recunoscut de celelalte țări.

Ultima întrebare. Ne poți da câteva detalii despre viitoarele tale concerte?

După debutul meu din 28 februarie la Teatro Filarmonico din Verona, cu Simfonia nr. 2 a lui Șostakovici, alături de Orchestra Fondazione Arena, dirijată de Dmitri Jurowski, un alt eveniment important a avut loc în martie, între 13 și 15, la Parco della Musica din Roma, cu Dublul Concert de Brahms, alături de Sayaka Shoji și Orchestra Academiei Santa Cecilia, dirijată de Thomas Guggeis. Pot să îți dezvălui că pe 5 aprilie, la Sale Apollinee din Teatro La Fenice din Veneția, voi primi premiul "Una vita nella Musica" Giovanni 2025, alături de Rudolf Buchbinder care va primi premiul principal. Apoi voi fi la München, alături de Arabella Steinbacher și Quartetto di Cremona, iar vara aceasta voi ajunge, printre alte locuri, la Cervo, Ravello și Chigiana, în cadrul unui program dedicat lui Sciarrino.