O creaţie închinată lui Dumnezeu

Ultimul opus al lui Bach a fost Arta Fugii, o lucrare care, aşa cum sugerează şi titlul, se referă la o desăvârşire a compoziţiilor contrapunctice în manieră polifonică, de la variantele cele mai simpe până la cele mai complexe. Opusul a rămas neterminat şi este până astăzi un subiect controversat printre cercetătorii operei marelui autor german. Scrisă în ultimii ani de viaţă, în perioada în care Bach îşi pierdea progresiv vederea, lucrarea este înconjurată de mister. A intenţionat autorul ca ea să fie interpretată şi ascultată sau a fost doar un exerciţiu abstract, menit să servească drept suport educativ pentru cunoscători? A rămas neterminată datorită deteriorării stării sale de sănătate sau chiar aceasta a fost intenţia sa, de a creea un fel de puzzle muzical? A compus lucrarea pentru a fi interpretată la clavecin sau la orice alt instrument? Opinii există şi într-o tabără şi în cealaltă şi probabil că răspunsurile vor întârzia mult timp să apară. Prima versiune cunoscută cuprinde 12 fugi şi 2 canoane şi a fost copiată chiar de compozitor în 1745, dar are un titlu diferit faţă de cel care este cunoscut acum, stabilit de ginerele său, Johann Christoph Altnickol. A doua versiune a fost publicată în 1751, după moartea sa şi cuprinde 14 fugi şi 4 canoane. Toate cele 14 fugi, cu excepţia ultimei, au la bază aceeaşi temă în re minor. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care unii cercetători susţin că, de fapt, această ultimă fugă nu ar aparţine întregului ciclu. Este însă posibil şi ca Bach să fi lăsat intenţionat ultima fugă neterminată, ca o invitaţie pentru ceilalţi compozitori ce-i vor urma, sa o completeze. În acea vreme erau obişnuite întrecerile, concursurile între compozitori, în care unul dintre ei începea o fugă, se oprea la un moment dat iar concurentul trebuia să o continue. Şi de ce nu, ne putem gândi şi că marele autor şi-a lăsat libertatea de a continua arta contrapunctică în faţa lui Dumnezeu, celui căruia i-a închinat întreaga sa creaţie.

Almira lui Händel

Contemporan cu Johann Sebastian Bach a fost şi marele Georg Friedrich Händel, cel despre care am vorbit mai mult în spaţiul destinat istoriei culturii muzicale engleze. Născut în 1685, acelaşi an cu Johann Sebastian Bach şi Domenico Scarlatti, Händel, este mai degrabă asociat culturii britanice decât celei germane. Într-adevăr, autorul născut la Halle într-o familie destul de înstărită a plecat devreme, la 21 de ani spre Italia, pentru a se specializa acolo şi ulterior se va stabili în Anglia, locul care-l va şi asimila. Fiindcă am vorbit mai mult despre el în serialul dedicat culturii sonore engleze, de această dată ne oprim la una dintre lucrările compuse la Hamburg, prima sa operă, Almira. Înainte să o scrie se documentase serios în privinţa repertoriului liri. A şi activat, de altfel, în orchestra Operei din Hamburg, iniţial ca violonist şi ulterior din postura de clavecinist. În primul său spectacol liric compus la 19 ani se simt atât influenţele operei italiene, cât şi cele ale siengspiel-ului german, un termen apărut încă din secolul al XVI-lea şi care desemna piese cu subiect accesibil însoţite de lucrări instrumentale populare în epocă. Începând din secolul al XVIII-lea Singspiel-ul va desemna un gen de operă comică sau cu subiect apropiat de zona divertismentului cu dialoguri vorbite. În acea vreme la Hamburg erau la modă operele bilingve, în fond, opera italiană avea puterea sa de influenţă deloc de neglijat dar nici nemţii nu erau mai puţin orgolioşi, astfel că, primul act al operei Almira conţine 6 arii în limba italiană şi 14 în germană.

Un maestru german al lăutei

Vă place lăuta, acest instrument delicat şi melancolic dar cu o mare putere de expresie? Dacă Bach a fost cel mai mare compozitor al barocului, Silvius Leopold Weiss este cel mai important şi mai prolific compozitor baroc al lăutei. În perioada sa era, se pare, cel mai bun cântăreţ la lăută, stăpân pe o tehnică incredibilă dar şi pe un talent componistic la fel de mare, din care au rezultat în jur de 600 de lucrări dedicate acestui instrument. Spre sfârşitul vieţii sale se va împrieteni cu Wilhelm Friedemann Bach şi-l va întâlni, de asemenea, şi pe Johan Sebastian Bach, cu care se presupune că s-a luat la întrecere în improvizaţii. Caracteristica muzicii maestrului Weiss este aceea că se serveşte magistral de toate calităţile lăutei dar şi de slăbiciunile sale, creând o balanţă armonioasă. Latura de virtuozitate a fost completată de cea pedagogică, Weiss având elevi celebri, ca Friedrich cel Mare şi surorile sale Wilhelmina şi Anna Amalia, prinţesă de Prusia, dar şi cântăreţii la lăută Adam Falckenhagen şi Johann Kropfgans.

La graniţa barocului sonor

Un alt compozitor apreciat şi respectat de Johann Sebastian Bach a fost Gottfried Heinrich Stölzel, un autor înzestrat, familiar în orice gen pe care-l aborda. Din păcate, mare parte din creaţia sa este în prezent pierdută - se pare că a compus peste 18 suite şi 90 de lucrări vocale şi este uluitor că dintre sutele de piese scrise de el, în Gotha au supravieţuit doar 12. Reputaţia sa a fost însă foarte mare, iar Johann Mattheson l-a considerat unul dintre cei mai instruiţi şi mai mari maeştri al secolului său. Creaţia lui combină elementele tradiţionale ale barocului muzical cu tratări sonore ce anticipează noile curente. În Caietul Anei Magdalena Bach figurează şi aria Bist du bei mir, copiată probabil de Johann Sebastian Bach pentru soţia sa, arie care deşi s-a crezut mult timp că îi aparţine lui Bach, a fost totuşi compusă de Stölzel. Lucrarea face parte din opera Diomedes, în prezent pierdută, spectacol care a avut premiera la Bayreuth în noiembrie 1718. Este foarte posibil ca celebritatea acestei arii să-l fi determinat pe Bach să o includă în caietul destinat soţiei sale.

Regiunea Turingiei a mai oferit istoriei muzicii un compozitor important, pe Johann Friedrich Fasch, cel care prin creaţia sa a realizat o importantă punte între Barocul muzical şi Clasicism. Lucrările sale în varianta de manuscris sunt în prezent dispersate pe tot cuprinsul Europei. Se pare că a scris cel puţin un oratoriu, 14 Misse, 4 Psalmi, 100 de cantate religioase, 4 opere, la care se adaugă uverturi, concerte, sonate şi simfoniii. Tranziţia către roccoco, stilul clasic timpuriu se regăseşte foarte clar în creaţia sa. De exemplu, se observă o trecere de la stilul contrapunctic către o formă de dezvoltare tematică, ce va fi caracteristică în clasicism. Interesant este că niciuna dintre lucrările sale nu a fost tipărită pe parcursul vieţii şi la fel ca şi în cazul lui Stölzel mare parte dintre piesele sale s-au pierdut. Câteva dintre lucrările târzii anticipează chiar structuri ce vor fi regăsite la Gluck, Haydn şi Mozart. Astfel, deşi a fost cu trei ani mai tânăr decât Johann Sebastian Bach, Johann Friedrich Fasch este un nume decisiv în rândul celor care realizează prin muzica lor tranziţia dintre Baroc şi Clasicism în Germania.

Am vorbit despre Weiss, un autor foarte important pentru lăută. A venit acum rândul lui Johann Joachim Quantz, unul dintre cei mai apreciaţi compozitori din istoria timpurie a flautului. Profund talentat, iniţial Johann Joachin Quantz era un virtuoz în aproape orice instrument pe care îl alegea. Abia într-un târziu s-a oprit la flaut, performanţele sale asigurându-i o poziţie privilegiată la curtea Regelui Friederich cel Mare al Prusiei. Concentrarea sa asupra acestui instrument l-a tranformat treptat în cel mai apreciat flautist al Europei, călătorind des în Franţa şi Anglia pentru a da concerte. Interpret, profesor de flaut, constructor de flaut şi nu în ultimul rând compozitor, Johann Joachim Quantz a fost un adevărat inovator pentru acest instrument. Deşi Quantz a scris multe piese, majoritatea pentru flaut, el este mult mai cunoscut astăzi ca autor al tratatului dedicat interpretării la flautul traversier, apărut în 1752, un volum de mare importanţa în privinţa informaţiilor legate de tehnica flatului în secolul al XVIII-lea. În urma lui Quantz au rămas peste 200 de sonate şi concert pentru flaut. Deşi la început a fost influenţat de Vivaldi, aşadar de elementele italiene, la fel ca şi Fasch, dar mai puţin pregnant, creaţia sa realizează de asemenea o tranziţie de la Barocul târziu către stilul clasic timpuriu.

În perioada barocului târziu, pe terenul teatrului liric, un nume foarte popular era Johann Adolf Hasse, deşi autorul german a compus o considerabilă cantitate de muzică sacră. Căsătorit cu soprana Faustina Bordoni şi prieten apropiat al libretistului Pietro Metastasio, aşadar înconjurat de oameni cheie din viaţa muzicală germană, Hasse reprezintă o figură marcantă în dezvoltarea operei seria din secolul al XVIII-lea. Deşi în timpul vieţii a fost înconjurat de succes, după moartea sa creaţia lui Hasse a intrat într-un con de umbră din cadrul căruia nu a mai reuşit să iasă, cu excepţia câtorva lucrări religioase readuse la lumină mai recent în Germania. Foarte atent cu evidenţierea laturii emoţionale, Hasse îşi alegea cu grijă tonalităţile: de exemplu, sentimentele de iubire erau exprimate în La major, în timp ce pentru evidenţierea trăirilor nobilimii şi aristocraţiei, alegea tonalităţile Do şi Si bemol major. Si minor şi fa minor erau menite a sugera senzaţiile supranaturale sau sentimentele de frică. Majoritatea ariilor sale încep în major, trec printr-o versiune minoră şi, la final, se întorc în tonalitatea majoră. Deşi a fost apreciat mai ales datorită lucrărilor scenice, Hasse a compus şi în sfera muzicii instrumentale. A creat, de exemplu, 80 de concerte pentru flaut pentru unul dintre cei mai mari admiratori ai săi, nimeni altul decât Frederich al II-lea al Prusiei. "Lăsaţi muzica să fie simplă, clară dar sublimă" era motto-ul favorit al lui Johann Adolf Hasse.