Spre un nou stil, german-veneţian

Începutul secolului al XVI-lea a adus o sensibilă schimbare economică pe teritoriul german, care încetează să mai fie un puternic centru european din acest punct de vedere. Spania, Franţa, Anglia sau Ţările de Jos încep să devină mult mai interesante din perspectivă economică, o realitate care se va răsfrânge negativ asupra multor oraşe germane până în acel moment prospere. În pofida acestui impediment, cultura muzicală a continuat să înflorească, mai ales că mulţi autori străini au poposit atunci pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă la curţile aristocratice. În afară de Lasso, care a activat la München, din Anglia au venit nume sonore, ca John Dowland şi William Brade. De asemenea, Jan Pieterszoon Sweelinck, deşi nu a părăsit niciodată Ţările de Jos, a avut un impact puternic asupra organiştilor germani. Cea mai puternică influenţă a venit însă din Italia, mai întâi în muzica instrumentală, apoi prin intermediul madrigalelor şi vilanelelor. Aceste lucrări erau gustate nu numai la curţile nobiliare de către elita vremii, ci şi de cei care făceau parte din pătura mijlocie a societăţii. În afara lor, stilul instrumental de sorginte italiană avea un succes la fel de mare, această asimilare entuziastă a unor influenţe străine, nu numai italiene, conducând către o pluralitate stilistică de o bogăţie nemaiîntâlnită într-un alt teritoriu, mai ales în perioada barocă. Împrumuturile străine altoite pe ramura germanică au dat chiar naştere unui stil hibrid, numit german-veneţian. Influenţa noului stil italian era atât de puternică încât nu s-a limitat doar la audiţie, ci s-a răsfrânt şi spre tratatele teoretice. În monumentala sa lucrare intitulată Syntagma Musicum, Michael Praetorius, compozitor menţionat în episodul trecut, analizează în detaliu implicaţiile acestui nou stil în cultura muzicală germană. Syntagma Musicum este unul dintre cele mai importante tratate teoretice muzicale din secolul al XVII-lea, de o valoare documentare extraordinară. Ce va teoretiza în acest tratat, autorul german va demonstra în Musae Sioniae, o adevărată enciclopedie de corale orchestrate în diferite moduri, de la cele mai simple, până la complexele structuri policorale specifice stilului veneţian.

Un adept german de seamă al sonorităţilor italiene

Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi germani ai stilului italian a fost Heinrich Schütz, studentul preferat al lui Giovanni Gabrieli la Veneţia. Schütz a adoptat stilul polifonic concertato al lui Gabrieli în compoziţia lucrărilor cu trei sau patru coruri şi acompaniament instrumental şi l-a utilizat din perspectivă germană. Dar să explicăm puţin ce înseamnă acest stil concertato: acesta se referă la compoziţii în care grupuri de instrumente sau voci împart aceeaşi melodie, de obicei în alternanţă, şi aproape întotdeauna având la bază un bas continuu, cel care avea rolul de a asigura structura armonică a lucrării - echivalentul unei structuri de rezistenţă pentru o clădire. Concertato venea din italianul concerto, care se traduce prin "cântat împreună". Pentru a nu confunda cei doi termeni, concertato cu concertant, vă mai spunem că în stilul concertato existau contraste între grupuri opuse de voci sau de instrumente, în timp ce stilul concertant, cel care va înlocui stilul concertato şi care se va împlini în genul concerto-ului grosso din Baroc cuprinde contraste între grupuri mici sau mari de instrumente similare.

Muzica germană a ajuns la un nivel fără precedent prin lucrările lui Schütz şi acest lucru se datorează atât talentului său remarcabil, cât şi maeştrilor cu care a venit în contact. În Italia Schütz l-a cunoscut şi pe Claudio Monteverdi, care se pare că i-a ghidat studiile şi i-a influenţat componenta muzicală dramatică. De altfel, Schütz a scris chiar şi o operă, Dafne, considerată prima lucrare lirică germană, operă din păcate pierdută.

Către o sobrietate a expresiei

Deşi la început muzica lui Heinrich Schütz era foarte sofisticată, aproape avangardistă ca expresie, în ultimii ani ai carierei sale a devenit din ce în ce mai simplă, mai austeră, culminând cu cele trei Patimi ale sale. O posibilă explicaţie pentru această schimbare are la bază războiul de 30 de ani ce a marcat istoria Europei, iniţial având la bază un pretext religios şi ulterior extinzându-se şi către domeniul politic şi economic, aşa cum se întâmplă mereu. Automat, Germania având de suferit, şi cultura sa muzicală a intrat într-un declin, lucrările mari în stil veneţian nemaifiind posibil de pus în scenă, iar Schütz s-a văzut nevoit să se adapteze acestei stări de fapt. În privinţa stilului său compoziţional, Schütz a fost unul dintre ultimii compozitori ai vremii care au scris modal, armoniile sale rezultând mai ales din alinierile contrapunctice decât dintr-o motivaţie armonică. Cu toate acestea, uneori, se simte în lucrările sale un puls tonal, mai ales în cadenţe. Schütz a mai folosit în piesele sale imitaţia, dar într-o manieră nepredictibilă şi a utilizat, de asemenea, deseori, disonanţe pregnante. O caracteristică majoră a creaţiei sale este însă atenţia deosebită acordată relaţiei text-muzică, ce a atins la el un nivel neegalat de niciunul dintre contemporanii săi germani. Accentele, sensul textului sunt sensibil reliefate cu ajutorul muzicii, Schütz, alături de Carisimi fiind unul dintre compozitorii care au aplicat principiile aşa numtei Musica poetica, în care figurilor retorice li se căutau corespondenţe muzicale. Din păcate, creaţiile sale profane n-au supravieţuit, cu excepţia câtorva, aceeaşi soartă având şi muzica sa instrumentală, deşi Schütz avea reputaţia unuia dintre cei mai buni organişti germani ai vremii.

Primii compozitori germani de notorietate internaţională pe terenul muzicii pentru instrumentele cu claviatură

Importanţa lui Heinrich Schütz a fost atât de mare şi datorită impulsului pe care l-a oferit muzicii germane, prin ideile deprinse de la cei doi maeştrii ai săi, Giovanni Gabrieli şi Claudio Monteverdi. Influenţa sa a fost uriaşă şi s-a răsfrânt chiar şi asupra stilului şcolii de orgă nord-germane. Pe acest teren, al muzicii pentru orgă, Samuel Scheidt a fost primul compozitor german de notorietate internaţională. Discipol al lui Sweelinck la Amsterdam, Scheidt a contribuit substanţial la înflorirea stilului muzical nord-german, cu rădăcini puternice în ramura protestantă. Exista, astfel, o deosebire între compozitorii din nordul Germaniei, axaţi pe un stil mai auster şi sudul, unde influenţa italiană era mai puternică. Muzica lui Scheidt pentru orgă a fost faimoasă în acea vreme, deşi ulterior va fi eclipsată de creaţiile lui Johann Sebastian Bach.

Un alt compozitor important în epocă şi foarte apreciat de cei care i-au urmat a fost Johann Jakob Froberger, cel care a contribuit smenificativ la dezvoltarea repertoriului pentru instrumentele cu claviatură. De asemenea, călătorind mult, a avut ocazia să împărtăşească din experienţa sa şi să asimileze câte puţin din fiecare tradiţie cu care a venit în contact. În piesele sale pentru clavecin foloseşte titluri descriptive, fiind astfel printre primii autori asociaţi termenului de muzică programatică. Doar două dintre multele sale compoziţii au fost tipărite pe parcursului vieţii lui, însă ulterior, muzica sa a fost larg regăsită în diferite manuscrise. Froberger este unul dintre puţinii compozitori ai secolului al XVII-lea care nu a fost abandonat în uitare. Lucrările sale erau studiate şi în secolul al XVIII-lea de către autori ca Handel, Bach şi mai târziu, Mozart şi chiar Beethoven. Deşi lucrările lui Froberger n-au fost editate pe parcursul vieţii sale, muzica semnată de el a fost foarte răspândită ulterior pe tot cuprinsul Europei. Contribuţia sa la conturarea suitei pentru instrumentele cu claviatură este importantă - Froberger a compus în egală măsură pentru clavecin, clavicord şi pentru orgă. Se poate spune că Froberger a creat un cadru pentru genul suitei, netezindu-i calea lui Johann Sebastian Bach.

Un alt specialist al muzicii pentru orgă

Dacă Michael Praetorius se plasa la graniţa dintre Renaştere şi Baroc, cu Froberger şi Schütz suntem deja pe terenul epocii în care apar nume uriaşe ale istoriei muzicii, nume ca Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi sau Jean-Philippe Rameau. Alături de Schütz ca importanţă se poziţionează Dietrich Buxtehude, unul dintre cei mai importanţi compozitori ai Barocului german mediu. Majoritatea creaţiei sale este vocală, acoperind o largă paletă de stiluri. La fel cum s-a întâmplat şi în cazul lui Schütz, multe dintre paginile sale s-au pierdut, în special cele destinate genului cameral. Au supravieţuit libretele pentru oratoriile lui, nu însă şi partiturile, un fapt regretabil, având în vedere că, oratoriile sale au servit, se pare, ca model pentru creaţiile similare ale lui Johann Sebastian Bach şi Georg Philipp Telemann.

Cele mai apreciate lucrări ale lui Dietrich Buxtehude sunt cele destinate repertoriului pentru orgă. A compus preludii, fugi, toccate, ciaccone şi lucrări inspirate de coralele germane şi, nu întâmplător, Johann Sebastian Bach l-a luat ca model de inspiraţie când a compus Passacaglia sa în do minor. Buxtehude a avut un merit deosebit în epocă datorită ciclului de concerte intitulat Abendmusik, evenimente plătite de enoriaşii mai bogaţi, la care intrarea publicului era liberă. La biserica Sf. Maria din Lübeck aceste concerte aveau loc în cele cinci duminici de dinainte Crăciunului, o tradiţie care s-a păstrat şi care chiar a fost reactualizată în 1926 de către organistul Walter Kraft. Revenind la compozitorul Dietrich Buxtehude, trebuie subliniată inventivitatea sa deosebită, ce avea nevoie doar de un modest impuls pentru a se desfăşura. La fel ca şi Schütz, Buxtehude va acorda o importanţă deosebită relaţiei dintre text şi muzică şi, deşi nu a folosit aceleaşi procedee tehnice ca şi compatriotul său pentru a releva semnificaţia textelor puse pe muzică, lucrările lui avea o plasticitate considerabilă, un efect pe care îl obţinea utilizând mijloace foarte simple, ca repetiţia şi pauzele semnificative.

Un vizionar al viorii

Vom încheia acest episod cu un alt nume mare, Heinrich Ignaz von Biber, unul dintre cimpozitorii din istoria viorii. Biber a fost, de altfel, un virtuoz al acestui instrument, a cărui tehnică excepţională pentru acea vreme îi permitea să atingă poziţiile a 6-a şi a 7-a la vioară iar în lucrările sale se va folosi de propria experientă, explorând tehnica scordaturii şi scriitura polifonică. Pe parcursul vieţii, muzica lui Biber a fost cunoscută şi imitată pe tot cuprinsul Europei. Chiar şi la finalul secolului al XVIII-lea el era numit de către istoricul Charles Burney, cel mai bun compozitor pentru vioară al veacului al XVII-lea. Printre lucrările lui se numără şi Battalia, o piesă cu un titlu programmatic, ce anticipează tehnici compoziţionale şi interpretative care se vor manifesta mai târziu, cum sunt politonalitatea şi cântatul în maniera col legno.