Goliarzii, avangardiştii Evului Mediu

În încheierea episodului trecut i-am amintit pe minnesängeri dar înainte de a vorbi despre tradiţia acestora, trebuie să creionăm puţin contextul în care au apărut. Interesul pentru muzica cultă, în detrimentul celei religioase nu a survenit brusc, ci a fost influenţat de diferiţi factori. Dezvoltarea anumitor oraşe germane a avut un impact hotărâtor pentru această schimbare. Un al rol, foarte important, l-au avut şi goliarzii, aceşti tineri teribili ai Evului Mediu, studenţi noncomformişti care îşi făcuseră o cauză din a critica prin mijloace poetice şi muzicale Biserica şi pe slujitorii ei corupţi. Putem spune că odată cu ei avem de-a face cu una dintre primele mişcări de avangardă culturală. Pentru a-şi duce la îndeplinire atacul asupra tradiţiei, goliarzii uzau atât de versuri şi muzică, cât şi de vestimentaţie şi dans. Blamaţi, subiect de discuţii aprinse al multor concilii bisericeşti, goliarzii şi-au dobândit însă locul lor în istorie, deşi în perioada în care au activat erau marginalizaţi. Perspectiva ironică şi parodică asupra unei tradiţii percepute ca ineficiente sau corupte se observă din plin în creaţia acestora. Carmina Burana, vechea colecţie medievală ce conţine 254 de poeme şi texte dramatice, majoritatea din secolele al XI-lea şi al XII-lea şi o parte din secolul al XIII-lea, cuprinde numeroase texte ale goliarzilor. Majoritatea sunt scrise în latina medievală, o parte în germana medie şi câteva în franceza veche. Multe dintre ele sunt în macaronică, o mixtură între latină, germană şi franceza vulgară.

Carmina Burana a fost găsită în 1803 într-o mănăstire benedictină din Bavaria. La început s-a presupus ca poemele au fost transcrise în manuscris în locul în care a fost găsit. Mai recent, chiar dacă părerile sunt împărţite cu privire la originea manuscrisului, este comun acceptată ideea că această colecţie a fost transcrisă în regiunea sudică a Germaniei, acolo unde se vorbea dialectul bavarez, supoziţie întărită de particularităţile limbii germanice din texte. Amuzantă sau polemică, satira goliarzilor prezentă aici nu are în ea nimic sofisticat din punct de vedere estetic, ci mai degrabă este o formă de divertisment în care sunt ingenios şi inteligent speculate preocupările cotidiene şi majoritatea viciilor omeneşti.

Arta minnesängerilor

Dacă goliarzii erau mai degrabă agresivi şi brutali în exprimare, minnesängerii demonstrau o sensibilitate mai accentuată. La fel ca trubadurii şi truverii din Franţa, minnesänger-ii cântau mai ales despre iubire. De altfel şi etimologia cuvântului o demonstrează - minne înseamnă iubire în germana medie, iar Sänger - cântăreţ. Majoritatea acestora erau nobili, aşa cum reiese din Codexul Manesse din secolul al XIV - lea, care cuprinde lucrări ale unor înalte nume nobiliare, duci, conţi, regi şi chiar împăratul Henri al VI-lea. Arta minnesänger-ilor înfloreşte cam cu 100 de ani mai târziu decât arta trubadurilor, prin secolul al XIII-lea. Deşi creaţia franceză a servit drept model poeţilor-muzicieni germani şi la început le adaptau melodiile pe texte germane sau le transpuneau pur şi simplu, în timp, ei şi-au constituit un stil specific. Lirica feudală germană începe pe valea Rinului, continuă în Austria, unde străluceşte la curtea vieneză în timpul lui Leopold al IV-lea de Babenburg. Pe lângă tema lirică şi cavalerească, muzica lor se referă şi la alte aspecte: politice, sociale, religioase sau legendare. Deşi în general minnesängerii erau cavaleri nobili, printre ei se aflau şi mulţi burghezi sau oameni de obârşie modestă, care îşi interpretau propriile creaţii poetico-muzicale. Compoziţiile lor păstrează stilul cântecului popular, dar sunt mai dezvoltate ca formă, iar ritmul era determinat de versificaţie.

Nume reprezentative în epocă

Cel mai important reprezentat al minnesängerilor a fost Walther von der Vogelweide, care a activat pe parcursul secolului al XII-lea pe teritoriul german. Cavaler, probabil că nu unul înstărit însă, educat la o mănăstire, Vogelweide a rămas mereu un catolic convins, nu însă şi un admirator al papilor şi ierarhiilor religioase. Interesat de situaţia politică a teritoriilor germane şi demonstrând întotdeauna un caracter puternic, vestitul poet a activat în cadrul mai multor curţi aristocrate. Spre deosebire de contemporanii săi, poezia lui depăşeşte convenţiile literare şi tematice ale vremii, atingând chiar un anumit grad de realism. Stilul puternic metaforic vorbeşte despre valorile echilibrate ale vieţii dar şi despre deciziile politice sau despre duplicitatea, mândria şi alte vicii ale papilor şi împăraţilor.

Spre deosebire de melodiile trubadurilor, cele ale minnesängerilor sunt uşor mai aspre, mai austere. Subiectele cântecelor lor erau diverse, vizând nu doar tematica iubirii, ci şi caracterul idilico-pastoral, cruciadele, că doar se purtau multe războaie în acea perioadă, subiectele religioase şi sociale. Un pasionat al artei minnesängerilor a fost şi Prinţul Wizlav von Rügen în secolul al XIII-lea, care a găzduit la curtea sa mulţi poeţi compozitori. El însuşi a învăţat să compună de la un talentat cântăreţ şi s-a apucat el însuşi să-şi creeze singur cântece.

Un alt minnesänger celebru în secolul al XIII-lea a fost Neidhart von Reuental, apreciat pentru compnenta sarcastică şi comică din cântecele sale. Stilul lui original, nesensibilizat de convenţiile epocii, cu aceeaşi componentă realistă ca şi cea demonstrată de Vogelweide, a fost foarte apreciat, dovadă multitudinea de compozitori care i-au preluat ulterior şi chiar imitat piesele, compozitori cunoscuţi drept pseudo-Neidharts. Ritmica lui Neidhart von Reuntal este extrem de viguroasă iar critica socială deosebit de acidă. Cel mai cunoscut cântec al său este Maienzeit (Vreme de mai) - aici autorul începe senin, liric, conturând un scenariu primăvăratic liniştit şi treptat se dezlănţuie într-o serie de injurii la adresa unei serii de prieteni şi aliaţi care l-au trădat.

Apariţia meistersingerilor

Începând cu secolul al XIV-lea, arta minnesängerilor va intra treptat în declin. În instituţiile de învăţământ de la Mainz, Strassburg, Frankfurt, Würzburg, cu legi severe de admitere şi cu regulamente stricte, în vederea cultivării unei arte bazate pe riguroase precepte teoretice, pentru asimilarea artei sonore, trebuiau parcurse mai multe etape. Erai mai întîi ucenic (Schüler), după care cântăreţ (Sänger), apoi poet (Dichter) şi în cele din urmă maestru (Meister). Exista chiar următorul text într-unul din regulamentele vremii: "Cine nu ştie să citească bine tabulatura (sistem de notaţie pentru lăută sau orgă) este şcolar; cine o citeşte bine este prieten al şcolii; cine cunoaşte mai multe cântece este cântăreţ; cine a compus cuvinte pentru un cântec este poet, iar cine inventează melodii este maestru." Aşa ajungem la Meistersingeri, adică, în traducere, maeştrii cântăreţi, muzicieni care sunt întâlniţi pe parcursul secolelor al XIV -lea, al XV - lea şi chiar al XVI-lea. Despre ei şi despre primele manifestări ale Renaşterii pe teritoriile germane, vom vorbi însă în următorul episod.