Vă mai amintiţi, cu siguranţă, episodul în care vorbeam despre dezvoltarea muzicii instrumentale în Renaşterea italiană târzie. În Baroc, instrumentele devin la fel de importante ca şi muzica vocală, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. La începutul secolului al XVII-lea, lucrările destinate ansamblurilor instrumentale restrânse, alcătuite din unul, două sau trei instrumente cu bas continuu erau foarte la modă. Locurile unde puteau fi auzite erau diverse şi cuprindeau atât instituţii de cult, cât şi teatre, academii sau saloane nobiliare. Şi dacă tot vorbim de modă, cel mai în vogă compozitor al vremii era Arcangelo Corelli, strălucit violonist şi pedagog, activ la curtea reginei Cristina a Suediei, favorit al Cardinalului Pietro Ottoboni şi preferat al Ducelui de Modena. Această atenţie nobiliară şi regală a determinat şi o situaţie financiară de invidiat, care l-a scutit de griji în această privinţă, un privilegiu pe care nu-l experimenta marea majoritate a colegilor săi de breaslă. A fost, aşadar, un răsfăţat al sorţii, cum răsfăţat a fost şi în privinţa talentului melodic. Lui i se datorează cele două variante ale formei de sonată barocă: sonata da chiesa şi sonata da camera.

Prima dintre ele nu desemnează, neapărat, o lucrare destinată spaţiului religios, ci se referă mai degrabă la un caracter grav, solemn. Structurate în patru părţi, lucrările de acest gen încep deseori cu o mişcare purtând indicaţia Grave, al cărei tempo lent era considerat cel mai potrivit pentru a onora evenimentele mai sobre în cadrul cărora sonatele da chiesa erau interpretate.

Pentru celelalte tipuri de întruniri, mai puţin pretenţioase, exista sonata da camera, formată dintr-o suită de mişcări dansante, ca giga, sarabanda sau alemanda.

Maeştri ai Barocului instrumental italian

Lucrările lui Arcangelo Corelli se disting prin melodicitate şi prin grija acordată instrumentelor cu rol de acompaniament. Compozitorul italian a excelat, de asemenea, într-un alt gen în vogă în barocul muzical, cel al concertelor grosso. Pe acest teren, materialul sonor pendula între un mic grup solistic, numit concertino, şi restul instrumentelor sau ripieno. Ca şi în cazul sonatei, termenii chiesa şi da camera sunt folosiţi şi în cazul concertelor grosso dar în timp, lucrurile s-au amestecat. Grupul solistic folosit de Corelli în lucrările sale era alcătuit din două viori şi un violoncel, în timp ce restul orchestrei consta într-un ansamblu de coarde.

Dar Arcangelo Corelli nu a fost singurul care a contribuit la dezvoltarea muzicii italiene în secolul al XVII-lea. Important a fost şi Girolamo Frescobaldi, mai ales pentru perioada timpurie a dezvoltării barocului sonor. Majoritatea creaţiilor sale sunt destinate clavecinului, pentru că, nu întâmplător,  Frescobaldi excela la acest instrument iar mare parte dintre criticii contemporani lui au fost de acord că autorul italian era un adevărat geniu în domeniul compoziţiilor pentru instrumentele cu claviatură. Talentul său componistic nu i-a lăsat indiferenţi, mai târziu, nici pe Johann Jakob Froberger, Johann Pachelbel şi Johann Sebastian Bach.

Continuăm cu un compozitor mai puţin cunoscut dar, cu siguranţă, interesant din punct de vedere muzical. Giovanni Battista Fontana a fost un virtuoz al viorii, considerat în timpul său un veritabil maestru. Mare parte dintre creaţiile sale au fost publicate postum, după ce a fost răpus de una dintre plăgile epidemice care străbăteau acei ani şi-şi alegeau victimele şi din rândul celor simpli, şi din rândul celor aleşi. Sonatele sale reprezintă pentru barocul italian timpuriu adevărate experimente, formaţia sa violonistică ajutându-l, de asemenea, să aducă o contribuţie decisivă la propulsare viorii ca instrument favorit pentru întregul veac al XVII-lea.

Francesco Turini şi Giovanni Paolo Cima sunt alte două nume aproape necunoscute în prezent. Amândoi au fost organişti renumiţi şi au activat fie la importante curţi nobiliare, fie în cadrul unor catedrale italiene. Contribuţia lor în dezvoltarea muzicii instrumentale şi la plasarea acesteia pe o traiectorie ascendentă nu este deloc neglijabilă.