Înflorirea belcanto-ului

Vă invit astăzi la câteva porţii de belcanto, stilul ce a definit opera italiană în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru că vom vorbi astăzi despre două nume mari ale epocii, Gioacchino Rossini şi Vincenzo Bellini. Dar să începem întâi cu opera. Termenul belcanto - cânt frumos apăruse în opera italiană încă de la finalul secolul al XVII-lea dar a început să fie cu adevărat în uz abia în secolul al XIX-lea, ca o reacţie la stilul auster care era asociat operei germane. În această perioadă înflorea, de asemenea, şi stilul romantic, cu toate idealurile sale estetice. Dacă în marea majoritate a Europei romantismul s-a manifestat mai ales prin muzica instrumentală, în Italia, opera a fost cea care i-a încarnat, în maniera sa proprie, desigur, aspiraţiile. De altfel, opera secolului al XIX-lea reflectă, ca nici un alt gen muzical, marea mişcare de idei din care s-a născut Revoluţia franceză. Deschisă unui public nou, ea îşi schimbă subiectele, temele antice cedând în faţa celor istorice, concepute ca gesturi cu semnificaţii politice, şi cu alte tipuri de eroi. Dispariţia castraţilor, precum şi numeroasele prefaceri petrecute pe teritoriul muzicii instrumentale duc la configuraţia operei romantice cu substanţiala participare orchestrală. Spre deosebire de Franţa sau Germania, în Italia tipurile de operă seria, buffa, semiseria rămân de actualitate, cu noi elemente definitorii, în vreme ce caracteristici dintotdeauna ale muzicii italiene îşi reafirmă apartenenţa - primatul cântăreţului, simplitatea şi pregnanţa melodiei, claritatea formelor şi forţa expresiei.

Carismaticul şi jovialul Gioacchino Rossini

Repertoriul de operă al secolului al XIX-lea îşi datorează popularitatea nu atât elementelor de limbaj, preponderent tradiţionale, ci forţei de expresie, talentului unor compozitori ca Gioacchino Rossini, de exemplu. La fel ca Mozart, Rossini oferă soluţii muzicale problemelor ridicate de libret, reuşind un mariaj armonios între sunet şi cuvânt şi readucând în actualitate vechea teorie a afectelor. Astfel, în creaţia sa, aria exprimă un sentiment a cărui semnificaţie este sugerată de text. Cu siguranţă că autorul italian este unul dintre cei mai carismatici compozitori din istoria muzicii. Multe anecdote au rămas în urma jovialului şi supraponderalului Rossini, renumit pentru comoditatea proverbială (care, nu-l împiedica însă, să scrie cu o extremă rapiditate partiturile sale de operă) dar şi pentru pasiunea pentru mâncarea bună şi femeile frumoase. Umorul şi optimismul care îl caracterizau se oglindesc ca trăsături definitorii în muzica sa. Privirea ironică a lui Rossini era mereu activă, îndreptată atât asupra propriei persoane, cât şi a contemporanilor, toate defectele umane şi mai ales convenienţele sociale fiind savuros persiflate în operele lui.

Dacă Bărbierul din Sevilla este cea mai cunoscută operă a sa, Semiramida este, cu siguranţă, cea mai lungă, rolul principal fiind dedicat soţiei sale Isabela Collbran, o faimoasă interpretă a epocii. Prin Semiramida, inspirată de tragedia Semiramis a lui Voltaire, ca şi prin Otello şi Moise în Egipt, Rossini a demonstrat că poate scrie şi altceva decât operă comică şi o poate face cu acelaşi uriaş talent.

Rossini, un compozitor atipic s-a oprit brusc din scris la vârsta de 38 de ani. Raţiunile care au stat la baza acestei hotărâri rămân pentru totdeauna obscure. Să fi simţit că muzele inspiratoare nu mai sunt atât de darnice cu el? Era oricum bogat, faimos, ovaţionat pretutindeni, aşa că această hotărâre nu i-a umbrit cursul ulterior al vieţii. Ultima sa lucrare lirică este Wilhelm Tell, a cărei uvertură a rămas celebră, fiind utilizată chiar şi de Walt Disney în filmele sale. Probabil ştiţi că uvertura era cea pe care Rossini o scria în ultima clipă, spre disperarea impresarilor săi. O spune el însuşi: "Întotdeauna aştept seara dinaintea premierei ca să scriu uvertura. Nimic nu-mi îmboldeşte inspiraţia mai tare decât un copist aşteptând înfrigurat partitura şi un impresar în anticameră, zmulgându-şi disperat părul din cap. Uvertura la Othello am scris-o într-o cămăruţă a Palatului Barbaia, unde mă închisese unul dintre cei mai nesuferiţi şi chei regizori. Uvertura Coţofana hoaţă am scris-o cu o zi înainte de premieră, în podul operei La Scala unde fusesem încarcerat de director şi păzit de patru maşinişti fioroşi. Cât despre Bărbier, am găsit cea mai grozavă soluţie: nici măcar nu m-am obosit să-i scriu o uvertura, am luat una gata făcută, destinată Elisabetei (Elisabeta, regina d'Inghilterra). Publicul a fost foarte mulţumit." Elisabeta, regina Angliei este o altă operă a lui Rossini iar obiceiul de a împrumuta şi recicla teme din propriile creaţii îi este, de asemenea, propriu.

Rafinamentul lui Vincenzo Bellini

Vincenzo Bellini, un alt nume greu în opera italiană a dispărut, din păcate, prematur, la 34 de ani, înainte de a-şi fi spus ultimul cuvânt. Romantic prin vocaţie, extrem de original din punct de vedere muzical, compozitorul italian, mare admirator al lui Rossini şi profund influenţat de cântecele populare napoletane şi siciliene a reuşit să realizeze un echilibru ideal între universul poeziei tragice a lui Leopardi şi o delicateţe rafinată care aminteşte de universul sonor chopinian. În operele sale Norma şi Somnambula a creat un tip de cânt aproape incantatoriu, căruia îi încredinţează esenţa mesajului afectiv. Această osmoză dintre vocal şi conţinutul dramatic îi permite portretizarea foarte umanizată a eroilor săi.

Ariile lui Bellini sunt extrem de dificile, datorită ambitusului lor extins, după cum aţi putut observa puţin mai devreme. O altă caracteristică a stilului lui Bellini este relaţia extrem de apropiată a muzicii cu textul, din care linia muzicală se naşte unduios, cu multiple curbe şi culori armonice. Diferenţa între arii şi recitative este estompată şi mai tare, ceea ce-i permite autolrului să-şi etaleze stilul melodic rafinat ornamentat iar corurile sale dobândesc o funcţie mult mai activă decât în operele contemporanilor săi. Aceste atribute l-au impresionat atât pe Giuseppe Verdi, cât şi pe Richard Wagner, cucerit de opera Norma - şi probabil ştiţi cât de pretenţios era Wagner.