Aflat la prima ediţie, festivalul Masters of Classic a surprins încă de la primele anunţuri ale evenimentului, agenda sa incluzând nume sonore ale liricii mondiale actuale. Organizatoare a festivalului, Fundația Music for Life a început destul de târziu campania de promovare, astfel încât părea neverosimil ca timp de două săptămâni (1-15 septembrie 2024) să avem şansa de a asculta la Bucureşti artişti precum soprana Anna Netrebko (pentru prima dată în România) sau mezzosoprana Elīna Garanča (pentru a doua oară la noi în ţară, după debutul ei internaţional din 30 septembrie 1998 de la Sala Radio, în compania Orchestrei de Cameră Radio). Dar, organizatorii şi-au îndeplinit promisiunile, iar festivalul se doreşte a se derula o dată la doi ani. O binevenită alternanţă cu Festivalul Internaţional "George Enescu". Fireşte, de bun augur ar fi să avem în capitală o sală de mari dimensiuni, adecvată pentru cântăreţii de operă. Fără o renovare corespunzătoare, Sala Palatului este doar foarte bine poziţionată în centrul oraşului. Pornind de la lipsa acusticii necesare, din cauza căreia voci minunate sunt amplificate şi până la aspectul deplorabil, putem bifa suficiente neajunsuri. Şi aş mai puncta un aspect relevant pentru o desfăşurare ireproşabilă a festivalului - colaborarea cu o orchestră de operă, poate chiar una locală. Un astfel de ansamblu este obişnuit să acompanieze solişti vocali şi deţine un vast repertoriu de gen, uşor de pregătit la un înalt nivel, într-un foarte scurt timp. Organizatorii au optat pentru Orchestra Filarmonicii din Sofia, condusă Michelangelo Mazza (fost concertmaestru al orchestrei Teatrului Regio din Parma, ce activează din 2014 ca dirijor).

Vineri, 13 septembrie, a avut loc un nou concert Masters of Classic, prilej ca marea familie a melomanilor să se reunească. E atât de plăcut să păşeşti într-o sală de concerte recunoscând figuri văzute mereu la evenimente muzicale de mare anvergură! Pe afişul serii, tenorul Roberto Alagna - cunoscut şi iubit de români, dar aflat abia pentru a doua oară în România în calitate de interpret. Debutul său pe o scenă românească a avut loc în 2016, când a fost invitat în cadrul Galei Premiilor Operelor Naţionale, ediţie ce s-a desfăşurat la Opera Naţională Bucureşti. De această dată, un regal, căci muzicianul italiano-francez a oferit un concert amplu, fiind unicul protagonist al serii. În program, impresionant, integrala operelor pucciniene prin intermediul ariilor de tenor. "...voi face toate rolurile din operele sale pe care eu le-am interpretat în carieră, într-o singură seară, iar asta e o mare provocare pentru mine...", declara reputatul artist în interviul acordat pentru Radio România Muzical. O alegere generoasă, dar şi oportună, ţinând cont de centenarul Puccini din acest an, şi nu în ultimul rând inteligentă, menţinându-se din punct de vedere stilistic pe aceleaşi coordonate. În fapt, am avut parte de o integrală veritabilă, căci şi unica operă de Puccini care nu include roluri masculine, "Suor Angelica", a fost prezentă în program prin intermediul unui Intermezzo orchestral. În total au fost 14 arii şi 4 intermezzi orchestrale.

Dar, cum a cântat Roberto Alagna? Pot spune că a fost punctul culminant al festivalului şi nu poate fi comparat cu niciun alt concert trecut sau viitor din serie. În aplauzele publicului, Roberto Alagna a intrat în scenă pe acordurile primei arii, Torna ai felici di din "Le Villi". A fost clar de la început că va fi o seară încununată de succes. În vârstă de 61 de ani, artistul ne-a relevat un glas aproape neatins de trecerea timpului. O voce splendidă, viguroasă, sonoră, omogenă pe toate registrele, cu un grav consistent şi un acut de vis. Câţi tenori ajung în prezent la această vârstă menţinându-şi calităţile glasului lor? Greu de atins această performanţă, căci implică nu doar talent şi o foarte bună tehnică de cânt, ci şi o viaţă disciplinată, aşa cum ne dezvăluie chiar el, în acelaşi interviu pentru postul nostru "Mi-am respectat vocea, nu am făcut excese în viață, n-am mers la discotecă... Eu sunt o fire mai liniștită, îmi place să-mi petrec timpul acasă cu familia." Finalul primei arii a stabilit şi coordonatele pe care urma să continue serata muzicală. Într-o limbă română fără cusur a mulţumit pentru aplauze, ne-a declarat bucuria sa că este cu noi, că i-a fost dor de Bucureşti şi că ne va cânta din tot sufletul său. De altfel, pe parcursul serii a menţionat şi că şi-ar dori să revină. Apropos, singurul titlu puccinian pe care nu a avut ocazia să-l interpreteze este "La Fanciulla del West". "…îmi pare rău, pentru că mi-ar fi plăcut să fiu un cowboy, când eram copil visam la asta", a declarat pentru blogul cristinastanciulescu.ro. Oare va fi posibil ca Roberto Alagna să fie invitat în producţia de la Cluj-Napoca? Aşadar, un cadru amical, cu un Roberto Alagna sincer, comunicativ, fără vedetisme, ce ne-a împărtăşit cu naturaleţe emoţiile şi chiar temerile sale. A creat de la bun început o atmosferă de comuniune care a înlăturat orice barieră; eram cu toţii părtaşii unei întâlniri în care ne bucuram de frumuseţea muzicii de operă şi a vocii sale, trăind şi simţind fiecare notă.

A urmat Orgia chimera, dall'occhio vitreo din "Edgar", apoi ne-a anunţat că se retrage în culise pentru un moment de respiro, timp în care orchestra a interpretat preludiul actului al III-lea din aceeaşi operă. A revenit pentru calupul ce a inclus extrase din "Manon Lescaut" - Tra voi belle, brune e bionde, Donna non vidi mai, Intermezzo-ul orchestral şi Guardate, pazzo son - prilej de a-i admira frazele elegant legate (doar si canta come si parla, nu?), cantilenele, dicţia perfectă şi squillo-ul impresionant care evidenţiază un tenor deosebit.

După pauză, cu o nouă vestimentaţie, Roberto Alagna a introdus prima arie din partea a doua a concertului - Che gelida manina din "La Bohème". O arie de tinereţe pentru un tenor liric, aşa cum este şi cea din "Gianni Schicchi", dar ambiţiosul muzician şi-a dorit să nu omită nimic din creaţia lui Giacomo Puccini, aşa că şi-a căutat şi găsit resorturile necesare pentru a aborda aceste pagini cu vocea sa de acum. Probabil că abordarea unui repertoriu divers, care include şi crossover l-a ajutat în acest sens. Şi-a mărturisit temerile pentru acest moment, iar la final, depăşind cu brio această încercare, a răsuflat uşurat. "...eu nu cred că viața mea ar fi putut exista fără să cânt. Câteodată cânt și nici măcar nu sunt conștient că fac asta" afirma în interviul pentru blogul cristinastanciulescu.ro. Se simte şi se aude cât de natural este pentru el să cânte şi să încânte publicul. Ne-am bucurat cu toţii, solist şi spectatori, de interpretarea ariei Che gelida manina. Nu au lipsit acutele sigure, notele incisive sau, dimpotrivă, cele calde, luminoase şi duioase, finalul fiind într-un rafinat şi prelung pianissimo foarte bine articulat. Dezinvolt, a trecut la următoarea arie - hit-ul puccinian E lucevan le stelle din "Tosca", vocea sa cu o rezonanţă remarcabilă cucerind din nou audienţa.

Energia sa debordantă a însufleţit şi orchestra care a părut a fi în această seară mult mai aproape de genul liric; a urmat intermezzo-ul din opera "Suor Angelica".

Roberto Alagna a revenit pentru binecunoscuta arie Addio fiorito asil din "Madama Butterfly", urmată de Ch'ella mi creda din "La Fanciulla del West" - una dintre ariile de maturitate vocală din repertoriul puccinian care îi reliefează timbralitatea actuală. După încă un moment orchestral - La Tregenda din "Le Villi" - programul de sală ne anunţa ultimul număr: aria Parigi! È la città dei desideri din "La rondine". Gândită ca o surpriză, aria interpretată a fost emblematica Nessun dorma din "Turandot". Cântată remarcabil, aria s-a încheiat cu un apoteotic Vincerò!, Roberto Alagna fiind, prin gestica sa, recunoscător Divinităţii pentru succesul care a provocat aplauze răsunătoare şi ovaţii. Şi pentru că nu fuseseră parcurse toate titlurile pucciniene, celelalte au fost plasate ca bis-uri. Astfel, am ascultat aria din "La rondine", apoi Hai ben ragione din "Il tabarro", Non piangere, Liù (din nou "Turandot"), precum şi Firenze è come un albero fiorito din "Gianni Schicchi". Pentru ultima arie, iarăşi o pagină pentru un tânăr cântăreţ, Roberto Alagna ne-a împărtăşit din nou temerile sale. Deşi expansiv, este foarte emotiv, artistul mărturisind că pe tot parcusul zilei mâncase doar o banană. A comunicat mereu cu publicul, a glumit, iar pentru ultimele arii şi-a adus pe scenă sticla cu ceai ("benzina", cum i-a spus).

Experienţa şi-a spus cuvântul, astfel că a susţinut impecabil un program dificil, în condiţiile în care emoţia reîntâlnirii cu publicul bucureştean i-au făcut misiunea mult mai grea. Spectatorii au avut parte şi de ceea ce (probabil) îşi doresc cel mai mult de la un tenor - acute strălucitoare, menţinute îndelung, fără nicio urmă de efort.

A fost o sărbătoare a muzicii. Bella voce!