În mai 2016, violonistul Alexandru Tomescu, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați violoniști români contemporani, și-a lansat cel mai nou album, cuprinzând două CD-uri, pe care a înregistrat integrala celor 6 sonate și partite pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Cred că este una dintre realizările capitale ale violonistului român, o reușită discografică poate încă mai importantă decât integrala capriciilor pentru vioară solo de Nicolo Paganini, pentru că demonstrează un alt tip de maturitate artistică. Albumul poate fi ascultat la Radio România Muzical în două părți, în 30 noiembrie, ora 16.50 și 1 decembrie, ora 17.05.

Mai multe amănunte, în interviul acordat de Alexandru Tomescu

Un turneu în 2013, Stradivarius Bach to basics, şi un CD în 2016.

Da, privind retrospectiv cam aşa s-au petrecut lucrurile. Dar, pentru mine, povestea legată de Bach, de integrala acestor sonate şi partite a început cu multe decenii în urmă.

De fapt, de când cânţi piesele pentru vioară solo de Bach?

Ca toţi violoniştii, am început să cânt Bach încă din şcoală. Aş putea spune că am cântat Bach dintotdeauna. Face parte din rutina mea zilnică. Dar, sigur că au rămas nişte piese mai dificile, mai la final, cum ar fi Sonata a III-a în Do major, pe care foarte puţină lume o cântă; Ciaconna am cântat-o de multe ori în studenţie. Pentru mine, acest moment de adunare a întregii sale opere pentru vioară solo, acest moment de integrală sună foarte important, revelator aş spune, pentru că una este să înţelegi fiecare lucrare luată în parte - că e vorba fie şi despre o singură parte de Bach sau Ciaconna chiar… evident că are în ea atâta energie şi atâta sens încât să aibă sens de sine stătătoare, dar ele se întregesc în clipa în care sunt redate integral - Partita a II-a, Sonata I ş.a.m.d. Însă avem cu totul altă perspectivă şi cu totul altă înţelegere în clipa în care le percepem pe toate ca pe un singur tot, unitar; toate piesele de puzzle se îmbină perfect una cu cealaltă şi, în opinia mea, alcătuiesc o singură lucrare de proporţii uriaşe, de peste două ore de muzică non-stop. Este o devenire, o metamorfoză la care participă atât interpretul, cât şi ascultătorul şi care te duce foarte departe.

Care ai simţit că a fost impactul după turneu, când ai cântat această integrală? Cum a simţit publicul? Cred că nu e uşor pentru public …

Aşa m-am gândit şi eu, că nu este uşor pentru public. Or, eu cred că această muzică a avut mai mult decât oricare alta această capacitate de a scoate publicul din chestiile presante, de zi cu zi, din timpul profan în care trăim cu toţii stresaţi… mai avem 5 minute, avem 30 de secunde să mai urmărim un clip pe facebook ş.a.m.d. Ei bine, muzica lui Bach face ca toate lucrurile astea să curgă într-un alt ritm, într-un ritm pe care ţi-l insuflă muzica însăşi. Şi, dacă am avut la începutul turneului nişte temeri că poate două ore şi jumătate este mult - două ore şi jumătate poate fi mult şi să stai în picioare - dar, de-a lungul tuturor concertelor din turneu, eu n-am văzut pe nimeni să plece din sală, nici cei care au prins loc aşezaţi, nici cei care au stat în picioare atâta timp împreună cu mine fiindcă se întâmpla ceva de-a dreptul miraculos - nu mai simţeai oboseala, nu mai simţeai curgerea timpului şi, de fiecare dată atunci când ajungeam la finalul integralei, simţeam că dacă Bach ar fi compus nu 6, ci 12, 24 de astfel de sonate era deja cu toţii… exact ca la maraton… eram cu toţii în acea stare în care aveam energie să mergem mai departe pe termen nedefinit, nedeterminat.

Dorinţa mea a fost tocmai să reuşesc să fixez cu maximă fidelitate trăirea pe care am avut-o cu toţii în sălile în care s-au desfăşurat concertele, sălile care au fost de fapt catedrale, spaţii spirituale prin excelenţă, şi a durat atât de mult finalizarea acestui disc şi din cauză că am fost în permanenţă nemulţumit de rezultatele intermediare. Sigur, iniţial am încercat să înregistrăm în România, însă din considerente tehnice ce am realizat aici nu a putut fi utilizat, astfel că am ajuns în cele din urmă, cred că în 2014, în Germania, în catedrala din Schwetzingen unde aveam tot ceea ce este necesar, inclusiv era un calculator care controla bătăile de clopot şi astfel în timpul înregistrărilor au putut fi suspendate în mod excepţional. Am putut înregistra în condiţii optime acest compact disc.

Aş vrea să subliniez un lucru unic pentru mine şi anume acela că nicio notă de pe acest disc nu este scoasă din context. Au fost patru zile, am făcut șapte şnururi, iar în a cincea zi, care ar fi fost o zi pentru aşa-zisele corecturi, fragmenţele, peticuţe, ne-am dat seama că ar fi stricat din frumuseţea ansamblului. Nu am urmărit o înregistrare perfectă, o curăţenie de farmacie, ci scopul meu, pe care Jakob Hendel l-a înţeles atât de bine, a fost acela de a păstra cât mai mult din viaţa pe care ţi-o dă cântarea pe scenă atunci când comunici cu publicul.

De ce au fost necesari doi ani din momentul înregistrării până când a apărut efectiv CD-ul?

Câteodată am nevoie de mai mult timp tocmai ca să reflectez asupra unor lucruri, ca să le finalizez, să fie exact aşa cum îmi doresc. Sigur că, pentru orice compact disc pe care-l scot, am întotdeauna grijă ca nu doar muzica propriu-zisă, înregistrarea, să fie la cel mai înalt nivel, cum este şi cazul acestui compact disc semnat de inginerul de sunet Jakob Hendel - laureat cu Premiul Grammy, dar îmi doresc ca, de asemenea, şi restul elementelor, ambalajul compact discului, să fie la acelaşi nivel cu conţinutul său. Şi, mă rog, a durat… a durat poate mai mult decât estimam. Nu am văzut neapărat în asta ceva presant. Pentru mine, un compact disc este ceva care va rămâne mult timp de acum înainte, aşa că am preferat să îi dau drumul în lume atunci când am fost 100% mulţumit de el.

În booklet, şi vreau să marchez lucrul acesta, există nişte foarte frumoase cuvinte ale tatălui tău, pianistul Adrian Tomescu, despre Bach. De ce le-ai ales pentru acest CD? Are vreo legătură şi cu tatăl tău acest disc?

Da. Tatăl meu, evident, este cunoscut publicului larg ca pianist, un pianist devotat muzicii contemporane - a semnat nu mai puţin de 7-8 discuri înainte de '89 la Electrecord. În ultimii ani ai vieţii a avut diverse încercări poetice. De altfel, nu este singurul poet din familia noastră, altul este Lucian Avramescu, chiar văr cu tatăl meu. Dar tata a lăsat, aşa, vreo 10-12 poezii şi una dintre ele cred eu că era inspirată direct de Ciaconna de Bach şi de aceea mi s-a părut firesc să o redau publicului împreună cu versiunea mea a acestei muzici.

"Ascultând Ciaconna de Bach"

Este muzică sau este Dumnezeu care ne primeşte în lumea lui

Este muzică sau este o imagine din Raiul pe care nu avem dreptul să îl mai vizităm

Trup, sentimente, dureri sau bucurii se dizolvă în neant

Un abur, o culoare, o mireasmă poate zboară, zboară ca respiraţia unui nou născut

Vibrează, vibrează undeva peste noi, prin noi, pentru noi

Este o lume necunoscută nouă

Este muzică sau este ceva din lumea pe care nu merităm să o cunoaştem

este muzică sau este Dumnezeu care ne dă şansa de a-i întrezări chipul

Omule, de când n-ai mai privit cu-adevărat stelele? De când?

Dar le-ai privit oare o dată, o singură dată, cu adevărat?

Aş vrea să adâncim mai mult chestiunea aceasta - Bach, mâncarea de fiecare zi a unui violonist. Cred că este şi pentru un pianist la fel, dar eu n-am cântat la vioară, deci nu ştiu exact cu e să fii în pielea unui violonist. Bach în fiecare zi apare în biografiile multora dintre marii violonişti din trecut, dar şi din prezent.

Eu nu aş restrânge doar la violonişti. Eu cred că fiecare dintre noi are nevoie de o astfel de muzică fiindcă, chiar dacă trăim într-o lume eminamente materială din ce în ce mai mult în ziua de astăzi, eu cred că această chemare spirituală există totuşi în fiecare dintre noi şi este o necesitate din ce în ce mai stringentă. Avem nevoie de astfel de deschideri spirituale pentru sănătatea spirituală, sănătatea sufletească a fiecăruia dintre noi. Sigur, George Enescu spunea că Bach este pâinea lui cea de toate zilele. Casals cânta la violoncel în fiecare zi Bach.

Chiar dacă poate nu e un obicei de zi cu zi să cânt Bach, într-un fel sau altul ajung în contact cu muzica lui. Fie că se derulează undeva, acolo, în capul meu, diversele succesiuni de acorduri din Ciaconna sau dintr-una dintre fugi, fie că pur şi simplu cânţi Bach tocmai pentru a-ţi curăţa mintea, a restabili acea legătură cu divinitatea. Eu cred că este foarte mult adevăr în cele spuse deja de multă vreme, că Bach nu a scris neapărat o muzică pentru oameni, ci o muzică care se adresează undeva acolo, mai sus, şi nu putem fi decât foarte privilegiaţi să putem auzi şi noi, să putem simţi, să putem cânta, să putem trece prin filtrul personalităţii noastre o astfel de muzică.

De-a lungul vieţii ai cântat cel puţin 30 de ani, mai mult chiar, Bach. Cum s-a schimbat percepţia ta asupra muzicii lui de-a lungul acestor muţi ani deja?

Nu cred că aş putea vorbi neapărat despre o schimbare, cât despre o evoluţie. Nu am avut neapărat o ruptură, la un moment dat, să zic gata, de-acum cânt Bach cu susu-n jos sau altfel. Sigur că pentru un copil, pentru un şcolar, muzica lui Bach poate pune în primul rând nişte probleme de ordin tehnic. Or, multă lume se concentrează pe această latură fizică, această latură palpabilă a muzicii. Cum să depăşim şi cum să rezolvăm aceste probleme tehnice, dar, de fapt, muzica începe de-abia de acolo mai departe, când reuşeşti să redai ceea ce ţi-a transmis Bach. Şi aici intervine realmente inspiraţia şi capacitatea unui interpret tocmai de a transforma acea muzică în ceva cu totul aparte. Sigur, sunt muzici care au nevoie de mai multă implicare a interpretului în a o schimba sau nu.

Muzica lui Bach, pe de altă parte, cred eu că este o muzică ce străluceşte mai frumos, este o muzică ce este mai puternică şi chiar mai personală atunci când nu ne implicăm atât de mult ca interpreţi, atunci când facem un pas în spate şi lăsăm pur şi simplu muzica să iradieze din frumuseţea ei proprie. Asta este viziunea mea acum, în clipa de faţă, în secolul XXI. Sigur că la începutul secolului trecut violoniştii simţeau altfel şi era acea epocă în care chiar îşi permiteau să mai schimbe o notă pe ici pe acolo, pe unde li se părea că Bach sau Beethoven sau chiar Brahms, nu, greşiseră. Eu cred că există o perfecţiune în muzica lui Bach şi absolut fiecare notă, fiecare legătură, fiecare indicaţie din cele foarte puţine pe care ni le-a lăsat îşi au importanţa lor, acolo, şi dacă am schimba cea mai mică dintre ele, lucrurile s-ar duce în cu totul altă parte. Deci, trebuie să respectăm muzica aşa cum ne-a fost ea lăsată, consider eu că e bine să facem acest pas în spate şi să ne bucurăm de muzică.

Pe de altă parte, indicaţiile lui Bach din partitură sunt destul de parcimonioase, ca să spun aşa.

Pot spune că lipsesc cu desăvârşire…

Aici, între partiturile lui Bach, acea a sonatelor şi partitelor pentru vioară solo este una destul de directă. Nu suntem ca în cazul Artei fugii, unde nici măcar n-a specificat care este instrumentul. Este clar că e vorba de o lucrare pentru vioară, este clar că încă de pe vremea lui punea probleme tehnice destul de importante violoniştilor, dar ceea ce este important de remarcat este faptul că nu e vorba despre nişte probleme tehnice de dragul virtuozităţii ca la Paganini, ca la Wieniavski, nu este vorba despre o demonstraţie de tehnică, ci toate aceste succesiuni de acorduri, alte elemente tehnice dificile au rolul de a servi muzica. Bach, la fel ca mulţi alţi compozitori care au ales vioara, a încercat să spargă această imposibilitate a viorii, nu, de a reda mai multe voci. Şi Bach, mai bine poate decât oricine altcineva, reuşeşte să sugereze armonii printr-o singură voce. Nu ştiu dacă există vreo pagină din această lucrare unde să fie o singură voce, chiar dacă aparent este o singură linie melodică, în ea sunt ascunse două, trei, patru voci şi acustica aceasta de catedrală este absolut necesară pentru a putea să le scoţi la lumină, pentru a putea să le laşi să trăiască acolo şi în vocile ascunse să se lege notele una de cealaltă. A fost experienţa uriaşă pe care am trăit-o în turneu şi a fost motivul pentru care am dorit atât de mult ca discul acesta să fie înregistrat tot într-o astfel de catedrală.