Dirijorul american James Gaffigan a condus, în 6 iunie, Orchestra Naţională a Franţei şi Corul Radio France într-un concert cu Simfonia a II-a în do minor "Învierea" de Gustav Mahler. Evenimentul a fost înscris în agenda Festivalului de la Saint-Denis, din nordul Parisului, şi a fost transmis în direct de Radio România Muzical.

James Gaffigan este în prezent şef de orchestră al Orchestrei din Lucerna şi dirijor invitat principal al Orchestrei Gürzenich din Köln şi locuieşte în Elveţia împreună cu soţia şi fetiţa lor.

Am stat de vorbă cu tânărul dirijor - în vârstă de 35 de ani - despre diferenţele de mentalitate dintre lumea muzicală americană şi cea europeană şi, bineînţeles, despre Mahler.

James Gaffigan, dirijezi pentru prima dată în cadrul festivalului de la Saint Denis. Te afli şi la prima colaborare cu orchestra franceză?

Nu, este a doua întâlnire cu ei. Data trecută am cântat un program cu Dvorak - Simfonia "din lumea nouă" şi alte opusuri şi a fost o chimie imediată cu orchestra, cred. Am avut încredere unii în ceilalţi foarte repede. De atunci am mai dirijat şi alte orchestre din Franţa, iar acum revin la pupitrul Orchestrei Naţionale a Franţei cu un concert Mahler în care cântăm Simfonia II-a.

Ai fost format în spiritul unei şcoli americane în care se pune accentul pe practici ca asistent al unui mare dirijor. Ai fost, timp de trei ani, asistentul lui Michael Tilson Thomas la Filarmonica din San Francisco. Ce semnificaţie a avut această perioadă pentru dezvoltarea ta personală şi artistică?

Cred că e o întrebare foarte bună. Am lucrat ca asistent timp de şase ani, de fapt, trei ani la Orchestra din Cleveland şi următorii trei la Filarmonica din San Francisco, unde am fost dirijor asociat, ceea ce înseamnă un pic mai mult. Dar perioada petrecută cu aceste două orchestre - după părerea mea, două dintre cele mai bune ansambluri americane - a fost absolut crucială pentru dezvoltarea mea ca dirijor. Şi, aşa cum spuneai, există în Statele Unite ale Americii multe ocazii pentru dirijorii asistenţi să se afle în faţa acestor orchestre minunate. Pentru că te poţi perfecţiona ca dirijor numai dacă te afli în faţa unei orchestre. Singur, acasă, nu poţi face decât o parte din studiu. Iar o orchestră ca cea din Cleveland sau ca cea din San Francisco va fi foarte cinstită şi deschisă cu tine ca tânăr dirijor, îţi va spune ce funcţionează şi ce nu şi, mai important decât atât, muzicienii îţi vor spune când e cazul să nu le stai în cale şi să îi laşi să facă ceea ce au de făcut şi când e nevoie să te implici cu adevărat şi să schimbi lucruri, să îmbunătăţeşti tranziţii. Aceşti ani au fost absolut esenţiali în dezvoltarea mea ca dirijor.

Acum ocupi funcţia de dirijor-şef la Lucerna, în Elveţia. Ţi se pare că există diferenţe mari între stilul european şi cel american de a învăţa muzică, de a învăţa să devii dirijor?

Cred că e foarte diferit, da. Am constatat că între americani şi britanici sunt mai multe puncte comune: muzicienii din orchestră vin extrem de bine pregătiţi şi timpul pentru repetiţii este foarte scurt -practic nu ai încotro, trebuie să vii pregătit. În America muzicienii apreciază claritate şi imaginaţie din partea dirijorului, dar cred că în Europa se apreciază imaginaţia mai mult decât tehnica. De exemplu, dacă eşti foarte clar ca dirijor, dar nu ai nimic de spus din punct de vedere muzical, ca fantezie, muzicienii îşi pierd interesul, îi pierzi aici, în Europa. Cred că în Europa instrumentiştii vor să fie inspiraţi de cuvintele şi de prezenţa dirijorului, iar dacă tot ceea ce faci este să faci pe agentul de circulaţie - spunându-le când să cânte şi când nu - asta e destul de plictisitor. De aceea cred că aici, în Europa, muzicienii sunt mult mai deschişi către fantezie, către diverse analogii poetice. Vor să fie treziţi cumva. Nu este mai bine sau mai rău în comparaţie cu America, e doar diferit. Şi mă bucur că pot lucra în ambele locuri.

Cea de-a doua simfonie a lui Mahler este foarte bogată în semnificaţii. Când şi cu ce ansambluri aţi mai interpretat această capodoperă?

Ultima dată când am dirijat-o a fost cu muzicieni tineri. A fost o experienţă foarte emoţionantă pe care am trăit-o la Guildhall School din Londra, una dintre cele mai bune instituţii muzicale din lume. Majoritatea muzicienilor de acolo cânta această simfonie pentru prima dată. Simfonia a II-a de Mahler este una dintre cele mai emoţionante creaţii compuse vreodată, iar dacă la finalul interpretării nu eşti profund mişcat înseamnă că ar trebui să verifici că ai puls, că trăieşti. Cred că vorbeşte tuturor, indiferent dacă eşti sau nu religios. Să studiezi această simfonie este întotdeauna o experienţă extraordinară. Nu este totul numai poezie, este şi foarte mult de muncă, sunt multe pasaje dificile ce trebuie curăţate; e nevoie, de asemenea, de imaginea unei structuri de ansamblu. Mi se pare că muzica lui Mahler este ca un film în care scenele se succed cu mare rapiditate, dar dacă nu ai o imagine de ansamblu a poveştii rezultatul va fi fragmentat şi acest lucru e frustrant pentru cel care ascultă. Deci cred că cel mai important aspect aici este privirea macro, pe care o obţii dacă faci câţiva paşi înapoi. Orice şansă de a dirija această simfonie este o bucurie pentru mine.

E nevoie şi de multă energie, aş adăuga.

Da, un lucru iarăşi important pentru noi, tinerii dirijori, este să nu ne ambalăm şi să ne entuziasmăm foarte tare prea repede. Asta cred că e ceva ce vine cu vârsta. Iar eu trebuie să-mi reamintesc constant că am un drum lung de parcurs. Este foarte uşor să depăşeşti măsura pentru că primul climax al simfoniei se întâmplă în primele câteva minute. Şi de aceea trebuie să-mi reamintesc mereu că ceea ce pe moment pare extraordinar de important este doar parte din întreg.

Presupun că este foarte dificil de dirijat această simfonie şi din cauza ansamblului orchestral imens în faţa căruia te afli. Şi pentru că am ajuns aici - se poate vorbi despre un sunet Mahler - aşa cum, de exemplu, vorbim despre un sunet Bruckner (iată, un alt compozitor în partiturile căruia se regăseşte un aparat orchestral grandios)?

Cred că partea genială la Bruckner este că nu trebuie să împingi, să suprasoliciţi instrumentele. Mulţi dirijori m-ar dezaproba, sunt convins, dar cred că atunci când o secţiune de coarde frumoasă, mare şi o secţie de alămuri de asemenea imensă cântă împreună, cu cât îi suprasoliciţi, cu atât va suna mai urât. Cred că la Bruckner important este să laşi sunetul să zboare, să fie transparent. Altfel eu simt că muzica nu respiră, cumva. Deci da, cred că există un sunet special Bruckner. În privinţa lui Mahler, pe de altă parte, nu cred că se poate vorbi despre un sunet în maniera în care o putem face cu Brahms, Schubert, chiar Mozart şi Haydn. Cred că vocabularul de sunete la Mahler este extrem de bogat, este foarte divers. Aşa cum spuneam şi mai devreme, caracterul muzicii se poate schimba într-o secundă de la frumuseţe la agresiune, uneori la sunete urâte, pe care Mahler le cere şi pe care nu le vom găsi la Brahms sau la Bruckner. Şi cred că Mahler cere lucruri extreme şi uneori nu e frumos. Muzica lui poate fi agresivă, misterioasă, feminină, masculină, cred că ăsta este farmecul muzicii lui Mahler - permanenta schimbare de caracter.

Există mai multe ediţii ale Simfoniei a II-a de Mahler. Pe care dintre acestea ai ales-o şi de ce?

Da, uneori există riscul de a te adânci în probleme în loc să le rezolvi. Întotdeauna e un motiv de frustrare pentru mine acest lucru, pentru că mereu apare o nouă ediţie Mahler undeva în lume şi poate că e vorba de o singură notă schimbată sau de elemente de dinamică noi. Dar de fapt manuscrisele lui, ceea ce a lăsat el este clar - un bun exemplu e Simfonia a VII-a, unde nu mai e loc de adăugiri. În cazul Simfoniei a II-a au fost, într-adevăr, multe discuţii în legătură cu anumite elemente de dinamică, frazare, arcuşe diferite, dar în final avem un material de lucru foarte bun. Partitura pe care o folosesc eu este de la Universal Edition, apărută în 1970 şi reeditată, este cea mai des folosită în ultimii ani, cred.

Vorbeşti despre diversitate în muzica lui Mahler. Se spune adesea despre compozitor că este ironic în partiturile sale - o ironie înţeleasă, însă, nu în sensul de amuzament, ci ca noţiune mai subtilă ce implică uneori duble sensuri. Crezi că există aşa ceva în partitura Simfoniei a II-a?

Cred că se poate vorbi despre sarcasm, despre batjocură, despre anumite semnale agresive ale naturii şi alte lucruri asemenea. Nu văd mult umor aici, poate doar în Scherzo. Dar nu cred că Mahler se joacă prea mult cu această lume. Simfonia este foarte serioasă şi este legată de reflecţie asupra sinelui.