În anul 1919, încă o dată Serghei Diaghilev, marele impresar rus, vine la Ravel și îl roagă să scrie o compoziție pentru baletul lui. Ravel, din 1906, deja se gândea la ideea de a compune un vals - pentru că Ravel spunea studenților lui că forma cea mai profundă și cea mai dificilă pentru un compozitor este să scrie  un vals.

Admirându-l atât de mult pe Johann Strauss fiul, Ravel a vrut neapărat să scrie această formă muzicală. Și când a prezentat partitura, în anul 1919, lui Diaghilev, cântându-i-o la pian, la sfârșitul ei Diaghilev i-a spus: "Ravel, dragul meu, este o compoziție genială! Dar nu este un balet, este o imagine a unui balet."

Iar această compoziție este, de fapt, acest lucru. Nu este un balet care se poate dansa, ci este o imagine a felului în care vedem această formă și în balet și în muzică, forma valsului. Este o compoziție în care, chiar de la început, Ravel descrie de fapt cum ar trebui să ne imaginăm muzica. Și el spune așa: "Trebuie să ne imaginăm un salon în Viena, în anul 1865, în care să vedem prin ceață un cuplu care, încet, începe să plutească, iar apoi atinge podeaua și, de fapt, totul devine un dans în sine."

Sfârșitul acestei compoziții extraordinare, acestui La Valse, este abrupt, brutal, pentru că, în anul 1919, Ravel spunea "Nu putem să continuăm să ne mai imaginăm frumusețea acestui dans fără să avem în context și evenimentele istorice"... ale primului război mondial, care numai ce se terminase.