În anul 1928, Ravel, călătorind prin Statele Unite ale Americii, descoperă frumusețea muzicii de jazz și este atât de impresionat de această muzică modernă, contemporană lui, încât atunci când se reîntoarce la Paris - el deja cunoscând o versiune a muzicii de jazz din Paris, de la începutul anilor 1920 - compune un concert. El spune că nu dorește ca acest concert să fie un concert profund, mare, ci își dorește să fie un concert în stilul lui Mozart și Saint-Saens. Iar acest concert care se bazează pe aceste elemente de jazz, de improvizație, are totuși și această latură - fiecare gest muzical e jucăuș. Este un concert în care solistul, protagonistul acestei compoziții e pus în prim-plan, iar în partea a doua, de fapt, este singur și începe cu o cadență foarte lungă, lină și frumoasă. Dar, tipic pentru Ravel, fiecare instrument are de cântat într-o extemă ori acută, ori profundă. De aceea, fiecare frază muzicală cântată de un alt instrument acompaniind pianul, de fapt, este cel mai dificil lucru scris pentru acel instrument. Și exemplul începe de la solo-ul de trompetă, apoi la solo-ul de corn, solo-ul de fagot... și așa, fiecare instrument e pus în extrema cea mai dificilă de a putea interpreta acest concert.

Un lucru foarte frumos și interesant! În anul 1932, când a fost cântat pentru prima dată acest concert, la Paris, Ravel fiind prea bolnav să-l mai cânte, el a rugat-o pe Marguerite Long să interpreteze concertul pentru prima dată. Iar apoi, imediat, au început un turneu care a fost, de fapt, și ultimul turneu al lui Maurice Ravel. În acest turneu îl găsim pe Ravel în 1932, la București, dirijând Filarmonica "George Enescu", cu Marguerite Long la pian interpretând acest concert în sol, extraordinar.