7 martie este data unei alte aniversări importante dintre aniversările anului 2025. În 7 martie 1875 s-a născut Maurice Ravel, care este un simbol pentru impresionism și, în general, pentru arta muzicală pe care o considerăm modernă astăzi. Un compozitor care nu a scris doar celebrul Bolero pe care-l știe toată lumea (sau sper să-l știe toată lumea), dar este și autor al altor piese, printre care una celebră pentru vioară.

Te întreb, pentru un violonist, pentru a aborda muzica lui Ravel, cum este în comparație cu alte creații, alte stiluri?

E o lume aparte. Întotdeauna am simțit o afinitate specială cu impresioniștii francezi - și cu Ravel, și cu Debussy, muzica lui pentru pian - și mă simt, așa, probabil pe filiera enesciană, atras de aceste lumi. Nu cred să fie vamaiot care să nu știe despre Boleroul lui Ravel - un compozitor, aș zice, foarte înaintea timpurilor sale prin multe dintre procedeele folosite, prin multe dintre libertățile pe care și le-a luat.

Această rapsodie de concert, Tzigane, am învățat-o inițial ca pe un fel de piesă de virtuozitate - așa era ea privită la momentul respectiv, prin liceu - pentru că într-adevăr e dificilă din punct de vedere tehnic, fără îndoială. Cântând-o însă după aceea, an după an, trecând deceniile, am ajuns, dincolo de latura ei spectaculoasă, să-i apreciez culorile, creativitatea, schimbările astea de stare de spirit, libertatea asta fantastică de care beneficiezi ca interpret acolo, în acea introducere extinsă, introducere în care prima parte se cântă pe o singură coardă - deci, iarăși, și mai concentrate sunt forțele de expresie. Și după aceea, da, se deschid armoniile la vioară, se alătură și harpa... E o lucrare extrem de spectaculoasă și care, da, te solicită din punct de vedere tehnic ca un Capriciu de Paganini - tot felul de tehnici pizzicate cu mâna stângă, flajolete... dar ele nu sunt aduse aici de dragul de a demonstra ce faci, ci pentru a aduce niște sonorități proaspete, niște sunete noi, neașteptate. Evident, nu putea să lipsească un final din acesta, cu un accelerando, ca un montagnes russes, încet-încet-mai repede-și mai repede, din ce în ce mai repede până la o explozie finală.

Mă bucur foarte mult că am putut să cânt această lucrare și pe vioara Stradivarius, care îmi oferă toată această paletă de culori pe care puține alte instrumente o au. Și, da, sper să o văd programată, mai ales acum, în acest an aniversar, să o văd cât mai des pe afișele de concert.