De şase ani lucra la o nouă simfonie, iar după ce primele trei părţi fuseseră terminate, se poticnise la final. Controversată şi multă vreme insuficient înţeleasă, Simfonia a IX-a în re minor op. 125 concentrează în ea geniul Titanului de la Bonn. Configuraţia ei exterioară – ciclu simfonic în patru părţi – nu pare cu nimic înnoitoare, dar o analiză amănunţită scoate la lumină o gândire integratoare de mare cuprindere, tendinţa autorului de a unifica într-un singur gest creator toate propunerile tematice dintr-o partitură de ample dimensiuni. (...) Aici, în finalul cu Oda bucuriei se concentrează materia sonoră a evoluţiilor din părţile anterioare, mai ales în prima sa secţiune.(...)

Încă din tinereţe, ba chiar din copilărie, încă de la Bonn fusese obsedat de această poezie a lui Schiller. Sub forme mereu diferite, carnetele lui de însemnări mărturiseau poveşti întregi despre această preocupare. De la o uvertură până la un fel de oratoriu. Nonsens! În orice caz, ideea de a închega într-un tot amănuntele odei rămânea în picioare... inserează Alfred Amenda în biografia sa romanţată dedicată compozitorului (...) Potrivit triadei (...) teză, antiteză, sinteză –, avem aici, iată, sinteza celor petrecute înainte. Teza şi antiteza ar putea fi considerate primele două mişcări, în care predomină atmosfera de luptă interioară sau făţişă, contrastele explozive, tensiunile dramatice, apoi iureşul ameţitor al scherzo-ului, cu răbufniri de tablouri fantastice... Sinteza finală a simfonismului beethovenian...