Impromptu concertant pentru vioarã si pian

Fãrã numãr de opus, acest Impromptu concertant, cu o duratã de 5 minute, scris în 1903, se aseazã stilistic într-o etapã oarecum mai evoluatã, în comparatie cu celelalte piese ale emisiunii de fatã. Asta nu înseamnã cã ar fi superioar celorlalte compozitii si - în special - el nu atinge gradul de concentrare a substantei pe care îl întâlnim în Sonata op. 6. Piesa este ceea ce anuntã titlul: un impromptu, o paginã neconstrânsã, pãrând pe alocuri direct o improvizatie, bineînteles, o improvizatie la nivel enescian, si purtându-ne gândul cãtre momente ulterioare in productia compozitorului. De pildã: cãtre Sonata "Torso" din 1911, sau chiar înspre atmosfera dezlãntuit romanticã a Simfoniei a II-a. Bineînteles, simple sugestii.
Forma lucrãrii, destul de ciudatã, se prezintã ca o expozitie de formã-sonatã. Întâlnim: o primã suprafatã tematicã extrem de expresivã - o punte - o a 2-a suprafatã, mai calmã, dar mai ferm conturatã - si din nou punte, cãtre ceva ce ar putea fi dezvoltare. Care însã nu vine. Ne întâmpinã doar sunetele concluzive; e ca si cum compozitorul s-ar fi rãzgândit pe drum si ar fi decis sã lase - ca piesã independentã - o simplã expozitie de sonatã. Pariul estetic a reusit, cãci farmecul acestei pagini de muzicã este irezistibil.

(Emisiune difuzatã în 15 februarie 2005)