De 10 ori despre... simfonie cu Ana Voinescu

Haydn este "părintele" simfoniei. Mit sau realitate?

Încă din timpul vieţii i se spunea "papa Haydn", acestui kapellmeister al orchestrei de la curtea Esterházy - pentru autoritate, dar şi pentru afecţiunea şi grija pe care le-o purta angajaţilor instrumentişti. "Papa Haydn" îi spunea şi mai tânărul Mozart. Pentru romantici, a-l numi "papa", era un gest de reverenţă în faţa unui înaintaş de seamă. Dar să atribui paternitatea Simfoniei unui singur compozitor, ţine de simplificarea istoriei. O evidenţă însă este că timpul simfoniei, aşa cum o înţelegem astăzi, a fost aşa numitul clasicism vienez - o altă sintagmă comodă şi simplificatoare.

În vremea lui Haydn, a lui Mozart sau Beethoven, ansamblul instrumental evoluase spre formula şi dimensiunile orchestrei moderne de astăzi, iar Simfonia devenise principalul vehicul al muzicii orchestrale.

Geneza simfoniei se lasă căutată în zorii barocului, ultimele sclipiri ale Renaşterii, în Veneţia lui Giovanni Gabrieli care în 1597 intitula o serie de partituri Sacrae symphoniae, per sei voci o strumenti. De aici putem deduce şi întrepătrunderea şi originea comună a genurilor muzicii instrumentale, care au decurs din scriitura vocală.

Apoi putem merge şi mai departe cu investigaţiile pentru a ajunge la exponenţii şcolii pitagoreice care considerau drept Symphonia intervale şi simultaneităţi sonore: de cvartă, cvintă, octavă. În cele peste 100 de Simfonii ale lui Haydn putem descifra parcursul muzicii instrumentale italiene: Sinfonia avanti l'opera, a lui Alessandro Scarlatti, Simfoniile lui Samartini de la Milano, ale şolii franceze a lui Gossec care, la Paris, lucra pentru elaborarea noului cadru simfonic. Papa Haydn a avut în spate şi valoroasa şcoală germană de la Mannheim, patronată de Stamitz. Vom puncta şi şcoala vieneză a lui Matthias Monn, sau Wagenseil. A fost nevoie, prin urmare, de toate acestea pentru ca un arhitect, eclectic, al sunetelor, ca Haydn, având şi şansa de a dispune de o orchestră profesionistă, ca acea a curţii Esterhazy, să croiască şablonul clasic al Simfoniei într-o succesiune de 3-4 mişcări, între care cel puţin prima, clădită în formă de sonată.

Dacă Hayn a creat tiparul, definiţia completă a genului a fost pusă pe note de Titanul de la Bonn în cele 9 simfonii. Debussy vorbea chiar despre inutilitatea simfoniei după Beethoven.

Noi nu o vom face, în cele 10 întâlniri cu Simfonia, pentru că nu putem să nu valsăm la Balul lui Berlioz, nu putem să rămânem insensibili la tragismul Pateticii lui Ceaikovski, la murmurul coardelor din Simfoniile lui Bruckner, la monumentalitatea lui Mahler din Simfonia celor 1000, sau la acel Mahler profetic care dezintegrează parcă materia sonoră în finalul Simfoniei a IX-a. Nu putem trece pasivi nici peste răvăşitoarele conflicte din Simfonia a VII-a de Şostakovici. Sunt Simfonii în care au rezonat cele mai zguduitoare gânduri şi trăiri umane.

Ana Voinescu