Portret de compozitor - Cesar Franck cu Veronica Zbarcea
veronica.zbarcea@radioromania.ro

Pater Seraphicus pentru elevi, compozitor profan pentru urmaşii naturali, continuator al gândirii muzicale beethoveniene după propria-i convingere – César Franck reprezintă o provocare pentru cine doreşte să-i traseze liniile oricărui portret. Nu i-a fost uşor nici lui Auguste Rodin care a acceptat comanda unei sculpturi menite să marcheze locul în care avea să se odihnească în cimitirul Montparnasse, comandă făcută de câţiva dintre discipoli, după dispariţia lui...

„Detaşat de lucrurile acestei lumi, protejat de un înger, Franck îşi urmează visul de artă în faţa claviaturilor orgii sale...” scrie Joël-Marie Fauquet în introducerea la volumul său (din 1999) însumând corespondenţa compozitorului, referindu-se de această dată la al doilea monument aparţinându-i lui Alfred Lenoir şi instalat în piaţa din faţa bisericii Sainte-Clotilde din Paris, la a cărei orgă a oficiat maestrul mai bine de trei decenii...

Nu acesta a fost drumul pe care i l-a hărăzit tatăl său... După moda pianiştilor din primele decenii ale veacului nouăsprezece, César, dar şi fratele Joseph trebuiau să devină virtuozi absoluţi, capabili să susţină concerte şi să apară în saloanele vremii, improvizând şi fascinând audienţa. Pentru ca el, un funcţionar belgian eşuat în impresar pentru copiii săi, să poată trăi bine din ceea ce ei ar fi câştigat.

La 12 ani încheia studiile la clasa de pian a şcolii de muzică din Liége – oraşul natal, dar cu un an înainte deja semnase primul său turneu de concerte prin oraşe belgiene. Ambiţia tatălui se materializează în mutarea la Paris pentru studii mai serioase, dar după doar un an se întorc în Belgia. Faptul că nu era francez a impiedicat acceptarea adolescentului în rândul elevilor prestigiosului Conservator Naţional. Revine însă după încă un an de data aceasta cu succes. Reicha, cu care lucrase particular la prima experienţă pariziană, plecase între timp dintre cei vii, aşa că va studia cu Zimmermann (pian) şi Leborne (compoziţie). Nu-i va fi uşor, nu va primi primele premii, dar nici nu avea acest orgoliu.

Modestia, aparenta naivitate, lipsa dorinţei de a gusta sentimente precum gloria l-au determinat să-şi ia repede viaţa în propriile mâini, detaşându-se de influenţa nefastă a părintelui său. Căsătoria la 26 de ani – în plin război -, apoi angajarea ca organist în diverse biserici, abandonarea propriei cariere de pianist virtuoz pentru activitatea de profesor, particular la început, apoi în mici şcoli şi foarte târziu – la aproape 50 de ani – la catedra de orgă a Conservatorului din Paris au îndepărtat în timp afirmarea creatorului.

Deşi încercări au avut loc încă din anii de studii, adevăratele comori prin care Franck va deveni unul dintre cei mai serioşi compozitori pe care Franţa îi avea în acea epocă, întrupate în condeiul acestui urmaş al gândirii creatoare germane, vor apărea după această vârstă. Într-o societate în care genurile scenice prevalau, el reuşeşte să aducă în ultimele două decenii de viaţă o amprentă particulară concepţiilor de creaţie în domeniul instrumental – cameral şi simfonic – şi mai cu seamă în cel mai sobru, al muzicii pentru orgă lăsând posterităţii câteva capodopere.

Cum a reuşit César Franck să împace viaţa de familie cu îndatoririle profesionale, în care s-au împletit slujba zilnică în faţa orgii bisericeşti, orele de predare şi cele de creaţie (mai ales în timpul vacanţelor de vară) – iar mai târziu activismul în cadrul Societăţii Naţionale de Muzică, cum a făcut un belgian refuzat iniţial de societatea pariziană să devină părintele spiritual al unora dintre cei mai notabili muzicieni ai locului şi momentului (şi să lase discipoli nenumăraţi pentru a-i continua viziunea, şi-i numim din celebra „La Bande à Franck” pe Henri Duparc, Gabriel Fauré, Camille Saint-Saëns, Théodore Dubois, Ernest Chausson, Vincent d’Indy, ş.a.m.d.), cum a reuşit să traseze linii de forţă pe un itinerar de gândire ce va schimba faţa muzicii franceze după el (inclusiv în ce priveşte concepţiile de mai târziu ale impresioniştilor Debussy şi Ravel) – iată repere ale unui serial care încearcă în doar 10 episoade să lămurească ceva din acest labirint portretistic.

Veronica Zbarcea
veronica.zbarcea@radioromania.ro