Interviu cu pianistul și dirijorul Jean Bernard Pommier
Știu că ați avut deja legături cu viața muzicală românească...
Da, într-adevăr. Am fost invitat de mai multe ori de Filarmonica din București, de Cristian Mandeal, și am avut plăcerea de a colabora cu acest colectiv românesc, dar am avut și șansa de a fi - în România - solistul unei orchestre din străinătate: era vorba despre Filarmonica din Belgia. Am cântat, dar și am și dirijat de mai multe ori în România în ultimii ani.
În ce măsură vi s-a părut corectă atribuirea titulaturii de copil minune în ce vă privește?
Dacă descriem copiii minune prin începutul studiului unui instrument la vârste foarte mici, pe la vreo patru ani, prin faptul că la șapte ani susțin deja un prim concert, că întreaga lor existență în copilărie este guvernată de muzică fără întrerupere - atunci puteți vorbi și despre mine în asemenea termeni. Dar ar fi fost posibil și să alunec pe panta periculoasă a unui tip de exploatare a unei astfel de situații (căci la vârsta copilăriei se întâmplă așa ceva nu de puține ori), dar am avut norocul unor părinți care au vegheat cu grijă să evite o asemenea perspectivă. S-au preocupat mai ales să fiu educat într-un mediu cât mai favorabil formării unui tânăr în așa fel încât să poată ajunge la maturitate fără probleme ...majore!
Muzica a fost o moștenire de familie...
Într-adevăr. Tatăl meu era organist profesionist, iar mama - o muziciană și ea (fără însă a profesa în această activitate). Ei au dat întregii noastre familii un suflet muzical, pe care l-am moștenit și eu (fiind cel de-al optulea copil).
Ați avut șansa de a vă forma în contextul unor școli pianistice diferite...
Da. Trebuie spus că prima amprentă pianistică primită în orașul meu natal - la Beziers - a fost una rusească. Era după cel de al 2-lea război mondial, când destui oameni - și mulți ruși în mod special - au fost forțați să se refugieze în sudul Franței. A fost și cazul pianistei care a marcat într-o manieră evidentă întreaga comunitate muzicală a regiunii, a orașului, deoarece înainte de a fi refugiată avusese o carieră concertistică deosebită. Era originară din Harkov, fusese prietenă cu Horovitz, erau cunoscute succesele carierei sale concertistice, ceea ce a făcut ca ea să fie foarte bine primită în Franța. Preda pianul și m-am numărat printre cei care au beneficiat de valoarea școlii sale muzicale, cu o particularitate: ea a avut un rol determinant în drumul pe care l-am urmat către muzică, deși tatăl meu observase niște semne care l-au făcut să înceapă și apoi să continue cu mine lecțiile de muzică. Când m-a dus la această profesoară, ea l-a convins că sunt talentat, că este cazul să rămân pe această direcție și am lucrat cu ea timp de șapte ani câte trei ore zilnic. Am fost o mare investiție a dânsei de la patru la unsprezece ani, o perioadă care mi-a permis să evoluez foarte rapid încât să fiu admis la Conservatorul Superior de Muzică din Paris, unde am intrat la clasa unui maestru născut tot la Beziers - în același oraș ca și mine: Yves Nat, un pianist care a marcat o întreagă generație. Când Yves Nat s-a stins, clasa i-a fost preluată de un fost discipol al său - Pierre Santan - un mare profesor! Mai târziu l-am întâlnit pe Eugene Istomin, în America. Dar cariera mea a avut șansa de a începe foarte devreme prin câștigarea unor concursuri la Berlin, la Moscova, apoi a unor competiții în Franța - erau anii `50 și ceva, `60 - și așa mi s-a oferit posibilitatea de a avea deja experiența unui repertoriu mai bogat, de a fi deja ca solist cu orchestra.
În câteva interviuri ați menționat că ați avut șansa de a-i cunoaște pe câțiva dintre ZEII dumneavoastră.
Pentru pianiștii din generația mea au existat trei repere foarte importante; fiind tânăr, fiind contemporan cu unele personalități pianistice remarcabile, am avut ocazia să cunosc asemenea personaje deosebite, nu numai prin statutul lor muzical, ci și ca persoane. I-am cunoscut destul de bine pe Sviatoslav Richter, pe Arturo Benedetti Michelangelli și pe Rudolf Serkin. Cred că nu sunt singurul de această părere când afirm că sunt trei personalități cu totul speciale, cu un rol determinant în lectura repertoriului pianistic prin pregnanța opțiunilor lor și prin măiestria lor instrumentală care a marcat o întreagă generație, așa cum a fost și cazul meu.
Ați găsit astfel de personalități și printre muzicienii alături de care ați practicat muzică de cameră?
Am fost un mare răsfățat în domeniul cameral. De foarte devreme - aveam în jur de douăzeci de ani - am fost primit într-un cerc de prieteni extraordinari. Datorită faptului că în copilărie l-am cunoscut pe Pablo Casals și i-am cântat, s-a întâmplat - după cincisprezece ani, când l-am reîntâlnit la New York - să găsesc reunit în jurul său un cerc de mari muzicieni printre care Eugene Istomin și Alexander Steiner, care m-au îndrumat și m-au ajutat mult. Cu ei și datorită lor am avut șansa de a cânta mult muzică de cameră în compania unor artiști ca Pinkhas Zukermann, Itzhak Perlmann, Cvartetul Guarneri, Leonard Rose - alături de care am efectuat și înregistrări, Jeremy Laredo, alte mari cvartete ale vremii... Majoritatea acestor artiști locuia în America, la New York și am avut senzația că în acea perioadă a vieții în care devorezi muzica am fost foarte mult ajutat să deschid ochii într-adevăr prin acest exercițiu al muzicii de cameră. În plus, cred că acea epocă și această experiență mi-a deschis în bună parte calea spre dirijatul de orchestră, spre care îmi îndreptam încă de pe atunci preocupările. Practica muzicii de cameră este și un excelent antrenament pentru viziunea de ansamblu asupra unei partituri de orchestră.
Cred că fiecare muzician are nu neapărat dorința conștientizată de a dirija dar, oricum, are acea aspirație de a comunica celorlalți viziunea sa. În ceea ce mă privește a fost o direcție destul de clară căci Eugène Bigot - un mare șef de orchestră pe care l-am cunoscut spre finalul vieții sale - a insistat mult să mă îndrept spre dirijat, să studiez partiturile de orchestră căci - spunea el - a detectat în mine acele trăsături care m-ar face eficient la pupitrul dirijoral. În acest domeniu îndrăznesc să spun că am fost călăuzit și de către două mari personalități pe care am avut șansa de a le cunoaște destul de bine (am și colaborat cu ele) și care erau faimoase în acea vreme: Herbert von Karajan și Sergiu Celibidache. Au fost oamenii care mi-au dat și încredere în capacitatea mea de a practica muzica astfel. Chiar dacă nu este neapărat nevoie să capeți binecuvântarea unora, este însă necesar să înveți foarte mult, și înveți atunci când ai un anume talent pentru a-ți însuși această cunoaștere. Nu este suficient să ai un talent muzical, ci trebuie să reușești să ți-l dezvolți cât mai bine.
Atunci când abordezi fațete diferite ale interpretării muzicale este foarte important să îți stabilești cu claritate coordonatele acestor aspecte complementare. În ce mă privește am acordat mereu prioritate activității pianistice în fața celei dirijorale.