Interviu cu violonistul Ilya Gringolts
Domnule Ilya Gringolts, ați debutat la 11 ani cu Anotimpurile de Vivaldi, la 13 ani ați câștigat primul premiu în străinătate, este vorba despre Concursul Menuhin din Anglia, unde l-ați întâlnit pe marele maestru; după aceea v-ați plasat pe primul loc la Concursurile Wieniawski și Paganini. În 1998, la 16 ani cucereați întreaga lume și astăzi vă bucurați de faima unui superstar. Cele 10 CD-uri sunt exemple impresionante. Cum vă puteți defini talentul și ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?
Muzica este viața mea și niciodată nu le-am separat. Muzica este cel mai important și perfect mod de existență, de care mă bucur din plin. Cu privire la talentul meu, nu știu ce să vă spun, dar am muncit din greu, am ascultat multă muzică și m-a preocupat să-mi găsesc propria lume sonoră.
Vă considerați copil minune?
Oh! E vorba de șansele și de munca asiduă, presupun. Dar nu am fost precoce în sensul modern al cuvântului. Astăzi sunt copii care debutează la o vârstă mai mică decât mine. Eu am fost pe undeva pe la mijloc.
V-a fost greu să treceți prin primele etape, să parcurgeți primii pași?
Cred că a doua etapă a fost mai grea. Când ești copil nu-ți prea dai seama ce se întâmplă cu tine, urmezi întru-totul ce ți se spune. Când crești începi să analizezi pașii pe care trebuie să-i faci în continuare și pentru mine etapele următoare au fost mai dificile.
În Sankt Petersburg ați studiat și compoziția. Ce impact a avut asupra dumneavoastră?
Mă bucuram să scriu mai ales muzică modernă. Aceasta mi-a oferit multe deschideri și am avut profesori fantastici care mi-au oferit multe cunoștințe. Însă a trebuit să mă opresc.
Aveți propriile creații?
Bineînțeles că am câteva piese, dar n-am mai compus de multă vreme. Probabil că voi reîncepe din nou, cândva...
Poate fi predată muzicalitatea?
Cred că unele lucruri pot fi învățate, iar altele nu. Muzicalitatea nu ar trebui să fie predată. Dacă ai nevoie de ea nu numai instinctual, ci și ca stil sau gust, atunci se poate pune acestă problemă. Altfel, nu.
Pentru dumneavoastră, muzicalitatea reprezintă experiență?
Reprezintă totul: experiență de viață, instinct, reflecții…
Vorbiți-mi despre anii de studii cu Perlman.
Au fost trei ani de studiu intens în New York. Eram pentru prima oară departe de familie, de țară, dar au fost ani grozavi. New York-ul e un oraș minunat, captivant, mi-am făcut prieteni acolo, am ascultat multe concerte, spectacole de operă. Mi se părea că locuiam în cel mai grozav oraș de pe pământ, care-mi dădea extrem de multă energie.
Cât timp ar trebui să stea un elev lângă profesor?
Cred că un bun profesor trebuie să indice doar direcțiile și nu să se impună prea mult sau să fie prea autoritar. Și eu sunt profesor. Încerc să le ofer studenților mei sentimentul propriilor lor gândiri, eu vreau doar să le deschid mințile. Cu toate că este o modalitate riscantă, o prefer pe aceasta decât să-i forțez. Dacă profesorul nu e despotic sau tiran, atunci poți sta lângă el foarte mult timp, legând prietenii sau sfătuindu-te.
Domnule Ilya Gringolts aveți un repertoriu vast, de la Bach la contemporani. Aveți preferințe și ce vă stimulează mai mult, lucrările binecunoscute ce beneficiază de multe versiuni sau cele mai puțin cunoscute?
Pentru mine muzica se împarte în bună sau rea. Cunoscută sau necunoscută nu are importanță pentru mine. Am lucrări preferate din toate stilurile și epocile, așa că nu pot face comparație pentru că sunt stiluri diferite, valori diferite. Sunt de părere că nu ne ajunge o viață să cuprindem totul. Încercăm să facem ce putem.
În ediția trecută a festivalului Enescu ne-ați prezentat Sonata a III-a de Enescu, împreună cu pianistul Peter Laul. Ați inclus-o și în alte recitaluri după aceea?
Am reluat-o de câteva ori, acum îi interpretăm trioul, care pentru mine este o partitură nouă. De asemenea, în Scoția, i-am interpretat Octetul pe care l-aș relua oricând cu plăcere. Așadar, încetul cu încetul, voi intra în lumea frumoasă a lui Enescu.
Ce considerați special în colaborarea cu Garry Hoffman și Itamar Golan?
