După-amiaza zilei de 9 septembrie: după repetiția dinaintea celui de al doilea concert pe care urma să-l susțină în cadrul Festivalului Enescu la pupitrul Orchestrei Simfonice din Londra, Ion Marin a acceptat să acorde un unic interviu.

Stimate maestre Ion Marin, v-aţi întors din nou în România şi faceţi parte din galeria muzicienilor de elită invitaţi să evolueze în cadrul Festivalului "George Enescu". Un prim concert aseară (8 septembrie 2015), la pupitrul London Symphony Orchestra, în faţa unui public care aplaudat în picioare minute în şir. Cum v-aţi simţit şi cum e reîntoarcerea acasă?

Sunt două lucruri diferite. M-am simţit extraordinar, aşa cum mă simt întotdeauna când lucrez cu London Symphony, o orchestră de care mă leagă o colaborare de 25 de ani. Am făcut cu ei discuri, am luat premii la Grammy, am făcut cu ei turnee, am făcut cu ei concerte la Londra, apariţii televizate. Aşa că, la fel cu alte mari orchestre - de altfel, şi unele prezente în festival - sunt de fapt familia mea muzicală şi m-am simţit foarte bine, m-am bucurat să fac muzică cu ei. Cealaltă parte a întrebării, cu reîntoarcerea acasă, nu-şi are foarte mult locul, pentru că de 30 de ani, România, pentru mine, nu este acasă. Am o casă în care trăiesc şi, de fapt, casa mea e pe scenele din întreaga lume.

Două concerte despre care dumneavoastră spuneaţi recent că vă doriţi a fi memorabile - lucrările sunt deosebite şi soliştii pe măsură. Dumneavoastră aţi ales programul?

Absolut întotdeauna programele pe care le fac sunt alese de mine. Orice program, în orice stagiune - nu numai pentru festival, ci şi pentru stagiunile obişnuite - sunt un obiect de negociere, dar artistul trebuie să fie foarte convins de ceea ce face; e ca un actor care iese pe scenă cu un rol în care îşi dă seama dacă poate să facă ceva sau nu. Cât despre declaraţia mea legat de memorabil, eu mă refeream la "memorabil" în intimitatea noastră de lucru, între London Symphony şi mine. Eu nu doresc să fac istorie. În general, istoria nu se face. Fiecare om face ce poate să facă mai bine şi dacă rămâne în istorie, dacă e memorabil sau nu, asta urmează să se vadă. Nu e genul meu să am această pretenţie de memorabilitate.

Cum regăsiţi festivalul în această ediţie?

Mi-e foarte greu să vă spun despre asta. Eu am venit pentru prima dată în România - după ce-am plecat acum aproape 30 de ani - în 2007, la Festivalul Enescu, cu Filarmonica din Munchen, fosta orchestră a lui Sergiu Celibidache. Acum vin pentru a doua oară. Nu am destule criterii pe parcursul a aproape 30 de ani, venind de două ori în România, ca să îmi exprim părerile şi, în general, nu o fac.

Nu doar activitatea dumneavoastră concertistică din cadrul Festivalului este de remarcat, ci şi proiectele de dezvoltare a educaţiei muzicale în România, în calitate de fondator al Programului Cantus Mundi. Sunteţi departe de România, dar contribuiţi la integrarea socială prin muzică a copiilor dezavantajaţi prin acest program derulat din 2012.

L-am început de fapt în 2011. România are nevoie de normalitate. România n-are nevoie de fenomene de excepţie. Chiar şi doresc pentru publicul român ca fenomene de tipul Festivalului Enescu să facă parte din normalitatea vieţii în România. Integrarea socială a copiilor din toate clasele - bogaţi, mai puţin bogaţi, nevăzători, cu Sindrom Down, orfani, şcoli de periferie, din sate unde, de multe ori, nu există curent electric… copii ăştia au nevoie de vizibilitate între ei. Ei vor să formeze România de mâine, chiar şi copiii celor aproape 3 milioane de români care trăiesc în străinătate. Copiii ăia trebuie să comunice între ei, or, comunicarea verbală în ultimii 25 de ani din România a devenit dăunătoare pentru copii. Ceea ce aud copiii, modul în care un copil cu iPhone se uită la un copil care merge la şcoală 5 km în picioarele goale, acolo se creează nişte rupturi pe care nici un guvern de niciun fel de culoare n-o să fie capabil vreodată să le reînsăileze. Şi acolo, puterea asta sacră a muzicii, care este mai sfântă decât orice rugăciune, acolo poate să lucreze. Copiii învaţă ajutaţi de voluntariatul membrilor Corului Madrigal.

Acum aproape un an a devenit program naţional, aparţine de Ministerul Culturii, de Ministerul Dezvoltării, al Educaţiei şi al Muncii. În fine, începem încet, încet să ne putem desfăşura activitatea în întreaga ţară. Trebuie să vă spun că în urmă cu 10 zile am avut o întâlnire cu Comisia de Cultură a Parlamentului German şi-şi doresc foarte mult ca programul nostru "Cantus Mundi" să fie implementat în Germania. Sigur, condiţiile cu care poţi să începi în Germania sunt cu totul speciale. În România, deşi am fost foarte ajutaţi de toate culorile politice, pentru că miza este enormă - formarea copiilor şi a unei structuri sociale adevărate de comunicare a copiilor - ne zbatem încă foarte mult să putem să avem un sediu, să putem să transportăm aceşti copii, să putem să le instalăm o terminală de computer în şcoli unde se ajunge, să putem ca un profesor de muzică să poată să predea, dacă se poate, în trei şcoli în acelaşi timp… adică o reţea socială, dar nu virtuală, ci reală. Pentru că se poate spune ce doriţi despre facebook şi despre toate network-urile, aici vorbim de locuri în care nu există apă curentă. Copiii aceia au nevoie de vizibilitate şi au nevoie să poată să comunice, să creadă că sunt văzuţi, să creadă că existenţa lor contează pentru cineva. Asta încercăm să facem noi cu Cantus Mundi.