Scena muzicală cere în continuare eroi, iar eroii etalează inclusiv un spectacol tipologic, chiar dacă acesta nu este cel mai relevant în ansamblul fenomenului. Grosso modo, însă, percepţia noastră despre un nume sau altul are ca fundament fie preponderent spectacolul interior al acestora, adică muzica, fie elemente asociate muzicii, de imagine şi atitudine, după cum ne-a obişnuit Nigel Kennedy, spre exemplu. Vrem, nu vrem, vedem şi cu ochii, e de dorit şi, în acelaşi timp, aproape utopic să judecăm rezultatul muzical făcând abstracţie de sursa lui.

David Garrett este, desigur, un star rock al muzicii clasice în momentul de faţă şi principalul motiv, cred, pentru ca publicul să dea efectiv năvală ieri, la Ateneul Român: părul lung, inelele cu cap de mort, atitudinea macho şi temele Nirvana, Guns N' Roses sau Metallica pe care le-a înregistrat sunt elemente deloc noi ale acestei imagini cu care se identifică. Dincolo de ea, însă, am întâlnit un romantic în accepţiunea violonistică a termenului. David Garrett practică o frumuseţe simplă a tonului, un belcanto tipic mai degrabă legendelor secolului trecut decât tendinţei actuale, este un ambasador convins al melodismului. Timbrurile viorii sale sunt încântătoare mai peste tot, exceptând registrul acut unde, poate datorită forţării atacurilor pe coarda mi, aceasta a sunat de foarte multe ori sârmos, metalic, în Concertul op. 26 de Max Bruch. A cântat şi Enescu, Balada compusă la doar 14 ani care, chiar dacă nu este cea mai reprezentativă pagină enesciană pentru vioară, e de presupus că va rămâne în repertoriul lui David Garrett sau, cel puţin, în memoria sa, fiind redată, aşa cum se şi cade, fără partitură. Drept bisuri: Sarabandă din Partita I de Bach şi câteva dintre variaţiunile "Carnaval la Veneţia" op. 10 de Niccolò Paganini.

După pauză a urmat un alt fel de spectacol al serii de ieri: cel oferit de Orchestra Filarmonică din Monte Carlo şi de directorul său artistic, italianul Gianluigi Gelmetti. A fost propusă o trilogie Maurice Ravel - cu Alborada del Gracioso, Pavana pentru o infantă defunctă şi Boleroul, impresia de unitate fiind întărită de trecerea fără pauză dintre finalul Pavanei către ritmul de percuţie cu care se deschide Boleroul. O simfonie de culori, atmosferă, articulaţie arhitecturală şi stil la care impresia de împlinire, de tot armonios nu a putut fi decât întărită de descoperirea logicii cu care Gianluigi Gelmetti şi-a pus în operă concepţia. Un festival de exuberanţă ancorată în meridionalul hispanic al imaginarului lui Maurice Ravel ce a culminat cu un Bolero cu siguranţă memorabil pentru publicul de la Ateneu; un publiccăruia Gianluigi Gelmetti, la 70 de ani şi debut România, i-a oferit un spectacol de comunicare dirijorală cu un ansamblu care are cu siguranţă directorul artistic pe care îl merită.

Au fost oferite două bisuri de facturi diferite, urmare a reacţiei entuziaste a celor din sală: Antract nr. 3 din muzica de scenă pentru piesa "Rosamunde" de Franz Schubert şi finalul uverturii "Wilhelm Tell" de Gioachino Rossini.