Clasici de secol XX pe afiș la Ateneu
Bartók, Enescu și Mahler pe același afiș la București - iată o propunere care nu mai miră azi pe nimeni, și asta grație nu concertelor din stagiunile curente ci, bineînțeles, consecvenței cu care, de ediții bune, Festivalul "Enescu" include clasicii secolului al XX-lea în programele sale. Linia critică dintre consacrare și experiment a fost împinsă mult către momentul prezent, ceea reprezintă un câștig pentru toată lumea.
După spectacolul de marți, 15 septembrie, Orchestra Filarmonică din Monte Carlo a revenit pe scena Ateneului ieri, de această dată cu Cristian Mandeal în frunte, unul dintre cei mai respectați dirijori români și o autoritate în privința creației enesciene. Prima parte a programului a propus două lucrări vecine stilistic: Schițele ungare Sz. 97 de Béla Bartók și Suita a III-a op. 27 în Re major "Săteasca" de George Enescu; realizări tipice pentru ideea de sinteză între local și universal reușită de cei doi, fiecare în propria cheie, autorul maghiar - între limbajul transbalcanic tradițional și marea moștenire tonală, Enescu - între etosul românesc, cel mai adesea transfigurat, și aceeași tradiție clasică europeană. Iar ceea ce a putut fi ascultat a stat, ca și marți, sub același semn al echilibrului, siguranței stilistice și rafinamentului timbral.
Când se vorbește despre orchestrele de top, clasamentele sunt dominate de ansambluri austro-germane sau anglo-saxone și spre deloc de cele franceze - și mă întreb de ce. E adevărat, Orchestra Filarmonică din Monte Carlo nu caută acuratețea matematică a compartimentelor Filarmonicii din Viena, dar aduce un altfel de echilibru al sonorităților, bogat, multifațetat, colorat. Ca și Gianluigi Gelmetti, și Cristian Mandeal a avut un partener cu personalitate și care îți dă încredere, participativ, cu suflători de un rafinament exemplar, care transformă flautul, clarinetul sau oboiul în personaje cu relief și care se articulează, în același timp, organic în imaginea de ansamblu - fapt pentru care publicul a și recompensat cu ovații protagoniștii solourilor. Rețin exercițiul de virtuozitate din muzica lui Bartók, într-o cantilenă acompaniată de instrumentele de coarde, cantilenă în care fiecare sunet revenea unui alt instrument de suflat, într-o preluare dinamică și de atac impecabilă. Așa cum cu virtuozitate orchestrală și simț plastic a fost redată și Suita "Săteasca" de acest ansamblu cu merite cum puține mai au în promovarea internațională a creației enesciene.
După pauză - un tur de forță mahlerian în care adaptarea stilistică s-a făcut începând de la nivelul concepției sonorităților. A fost o interpretare a "Cântecului pământului" pe măsura caracterului său de melanj între lied și simfonie; de pretext apelând la mijloace sonore masive și etalate generos temporal pentru a reitera întrebări existențiale. Un univers în același timp stratosferic și angoasant, luxuriant și închis prin care ghid avizat a fost Cristian Mandeal. Parteneri: tenorul german Vincent Wolfsteiner, o voce care, fără a fi memorabilă, nici nu a deranjat prin neadecvare și, mai ales, mezzo-soprana Ruxandra Donose, aceeași inteligență dublată de timbrul inconfundabil, într-o formă vocală fără cusur.