Joi, 3 septembrie, la Ateneul Român, de la ora 17.00, Orchestra Filarmonicii "George Enescu" îl va avea la conducere pe dirijorul german Peter Ruzicka.

Sunteţi un nume des întâlnit printre invitaţii Festivalului Internaţional George Enescu. Reveniţi cu plăcere la Bucureşti?

Vin cu deosebită plăcere, acest festival are o poziţie privilegiată printre festivalurile europene. Este foarte bine organizat. Sunt invitate orchestre renumite, cei mai cunoscuţi solişti şi pentru mine este chiar o onoare să pot participa.

Ştim că sunteţi implicat la cel mai înalt nivel în conducerea unor mari teatre lirice, filarmonici şi festivaluri, tocmai aţi preluat conducerea Festivalului de Paşti de la Salzburg după ce mulţi ani aţi condus marele Festival de vară din oraşul lui Mozart. Care ar fi secretul reuşitei unor astfel de manifestări de foarte mare anvergură?

Cred că totul pleacă de la viziunea directorului de festival. Concertele, spectacolele lirice, recitalurile nu se alătură la întâmplare, trebuie să fie un fir roşu care să le lege. În festivalul mare de la Salzburg am încercat, an de an, să impun câte o temă de interes, creaţia muzicală a celor care au emigrat - Zemlinsky, Korngold - am făcut cicluri de concerte care nu numai că au avut succes, ci au avut şi o semnificaţie aparte. Desigur, publicul aşteaptă şi marile titluri din repertoriul de operă şi concert în interpretarea celor mai apreciate ansambluri conduse de mari dirijori şi cu concursul unor solişti de prim rang. În 2006 am făcut un ciclu în care am alăturat 22 de lucrări mozartiene, a fost omagiul nostru pentru anul Mozart. La polul opus, am gândit întotdeauna o ofertă consistentă de muzică contemporană. Am făcut asta în timpul direcţiunii mele, an de an, şi am reuşit chiar să trimitem aproximativ 80 de comenzi de lucrări simfonice, camerale şi de operă către compozitori din întrega lume. Deci clasicul şi modernul trebuie neapărat să stea alături chiar dacă publicul înclină să aprecieze ceva mai mult repertoriul cunoscut.

Aţi pronunţat cuvântul operă. Trăim vremuri în care se pune deseori întrebarea dacă o astfel de partitură îşi mai găseşte locul, rostul? Aţi scris nu de mult opera Celan care s-a cântat şi la Bucureşi, chiar în Festivalul Enescu. Este teatrul muzical astăzi încă un gen... viu? Să nu uităm şi cât de scumpă şi de complicată este realizarea unui spectacol de operă.

Vă răspund acum ca intendat, ca orgnizator de viaţă muzicală şi nu în calitate de compozitor. Am condus 18 ani festivalul Münchener Bienale, timp în care am pus în scenă cam 70 de partituri lirice. Cred că este deosebit de important ca toţi cei implicaţi într-un astfel de demers - compozitori, libretişti, regizori, scenografi - să se afle într-un permanent contact, să lucreze împreună şi să producă spectacole pe care publicul să le vizioneze. Aşa s-a întâmplat la München. Sălile au fost întotdeauna pline şi noul a fost acceptat, căci un public educat simte mereu nevoia de a vedea, de a asculta, de cunoaşte ce este nou în viaţa muzicală, implicit în spectacolul liric contemporan. Din numeroasele discuţii pe care le-am purtat cu tinerii cărora festivalul Münchener Bienale le-a oferit contracte pentru lucrări de teatru muzical, am aflat că spectacolul de operă este astăzi mai actual ca oricând, mai ales datorită magiei combinării tuturor artelor într-un produs artistic fascinant. Spectacoul de teatru liric oferă ceva ce partitura camerală sau vocal simfonică nu va putea oferi niciodată. Să nu uităm că operele contemporane exploatează la maximum şi foarte noua tehnică de scenă care este capabilă de... minuni.

Sunteţi un mare şi sincer admirator al lui George Enescu...

Da, asta se poate spune deşi prietenul meu, d-l Ioan Holender, mi-a atras destul de târziu atenţia asupra creaţiei compozitorului Enescu. Înainte cu doar şase, şapte ani mi-a arăta câteva partituri în speranţa că acestea mă vor interesa. Şi m-au interesat imediat, chiar foarte mult. Vorbesc despre Simfoniile nr-ele 4 şi 5, cele lucrate atât de bine de maestrul Bentoiu şi apoi şi de alte lucrări enesciene. Am înregistrat până acum două cd-uri cu aceste simfonii, voi continua cu înregistrările Simfoniilor 1,2 şi 3 şi mi-aş dori mult ca într-o zi să ajung să dirijez şi Oedipe, partitura pe care o consider capodoperă a secolului XX. Creaţia enesciană atrage în ultimii ani constant interesul Europei centrale. Cred că, în viitor, soarta lui Enescu se va asemăna cu cele ale unor Zemlinsky, Schrecker sau Korngold, nume care câştigă din ce în ce mai mulţi admiratori pe măsură ce pătrund în repertoriile curente.

Ce v-a atras în mod special la George Enescu?

Pe de o parte latura romantic-târzie a muzicii sale. Dacă asculţi lucrările de tinereţe recunoşti imediat compozitorul cu şcoala făcută la Viena şi la Paris. Creatorul şi-a găsit apoi treptat şi consecvent drumul propriu care duce până la ultimul opus, Simfonia de cameră, o partitură absolut singulară, o cunosc foarte bine căci tocmai am înregistrat-o pentru cd. Toate aceste date îl fac pe George Enescu un personaj original, interesant şi mai ales important în muzica din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, cu implicaţii până astăzi. Sunt sigur că va fi din ce în ce mai bine înţeles şi astfel, tot mai apreciat.