Lume multă strânsă în 15 septembrie la Sala Mare a Palatului, pentru primul concert al Orchestrei Filarmonicii din Viena: un program romantic prin excelență anunțat, cu cele 5 lieduri de Richard Wagner pe versuri de Mathilde Wesendonck (solistă mezzosoprana Elisabeth Kulman) și Simfonia a VI-a "Patetica" de Piotr Ilici Ceaikovski. Așteptări foarte mari: în fond, este vorba de una dintre cele mai iubite și mediatizate orchestre europene: cine nu a ascultat măcar o dată sau, dacă nu a ascultat, măcar a auzit despre concertul de Anul Nou susținut de Orchestra Filarmonicii din Viena?

Chiar înainte de debutul concertului, un anunț scurt al organizatorilor: "Concertul va începe cu Simfonia nr.44 de Joseph Haydn!". Mică agitație în scaune: de fapt, această simfonie era programată să deschidă al doilea concert al Filarmonicii vieneze, programat în 16 septembrie. Deci, vom asculta aceeași simfonie în două seri consecutive: iată un punct comun neașteptat și nu tocmai fericit ales pentru un festival, nu pentru o stagiune obișnuită de concert.

Așadar, sub conducerea dirijorului rus Semyon Bychkov (care a fost oaspete al Festivalului Enescu și în 2013, la pupitrul Filarmonicii din Munchen), Simfonia nr.44 de Joseph Haydn, cu filarmonica vieneză în dispozitiv de orchestră de cameră, așa cum solicită și partitura. Prima impresie: în ce lume frumoasă a trăit Joseph Haydn, dacă această atât de senină astăzi, simfonie 44, poartă subtitlul "Funebra"... Da, se pare că Haydn și-a dorit ca partea a III-a, cea lentă, să-l însoțească pe ultimul drum, ceea ce însă, până la urmă, nu s-a întâmplat. Simfonia nr.44 în mi minor de Haydn este un exemplu de scriitură clasică: echilibru al formelor, ethos, melodică. Iar Filarmonica din Viena a reușit o versiune în care știința interpretării lui Haydn este evidentă: era de așteptat din partea acestei orchestre care vine din același oraș, sediu (și) al primei școli vieneze, leagăn al clasicismului. Am admirat faptul că Semyon Bychkov urmărește liniile melodice din partitură și le conduce ca pe niște voci umane; mi-a plăcut dialogul dintre diferitele partide ale orchestrei și faptul că între piano și forte există o gamă largă de nuanțe; mi-a plăcut, în general, grija pentru detaliu, esențială pentru o interpretare de calitate, specifică marilor ansambluri. A fost un tablou luminos dintr-o lume care astăzi ni se pare, sufletește, atât de îndepărtată, după ce am cunoscut frământarea secolului XX în muzică...

Am așteptat-o apoi cu emoție pe mezzosoprana Elisabeth Kulman, solista celor 5 lieduri de Richard Wagner pe versuri de Mathilde Wesendonck. Cu emoție, pentru că aceste lieduri sunt atât de frumoase și totuși, atât de pretențioase, o expresie a romantismului în plenitudinea sa, scrise într-o perioadă romantică prin excelență, cea a revoluției din 1848-1849, născute dintr-un sentiment de iubire presupus, dar niciodată dovedit, între Richard Wagner și soția protectorului său, Otto Wesendonck. A fost o idee foarte inspirată ca în sala de concert să circule o foaie cu traducerea versurilor: numai înțelegând exact ce spun ele, poți aprecia cu adevărat muzica și interpretarea ei.

Iar Elisabeth Kulman nu m-a dezamăgit. Am stat în același loc cu acustică mai puțin bună la Sala Palatului, dar nu a mai contat. Vocea Elisabethei Kulman, cu un timbru bogat și seducător, trecea dincolo de scenă cu forță și sensibilitate, cu dicție și frazare adecvate; sunet și cuvânt, în armonie, o reușită indiscutabilă pentru această cântăreață specializată de altfel în repertoriul wagnerian, cunoscut drept unul dintre cele mai grele. Și nu, nu am avut în față vreun personaj din tetralogia wagneriană, Elisabeth Kulman înțelegând perfect diferența dintre a interpreta operă și a interpreta lied, fie el și cu acompaniament orchestral.

Ceea ce m-a surprins însă au fost momentele când orchestra nu a reușit să o urmeze pe solistă, deși, știm cu toții, această orchestră este specializată și în repertoriul liric, pe care-l susține la Opera de Stat din Viena. Mi-am zis atunci că a fost doar o întâmplare...

Numai că aceste mici desincronizări între partidele suflătorilor și corzilor s-au auzit și în ultima lucrare din programul zilei de 15 septembrie: celebra Simfonie "Patetica" a lui Ceaikovski. Însă, evident, am avut de apreciat faptul că orchestra se adaptează stilistic la partitura interpretată: Haydn a fost altceva decât Wagner, iar Wagner, altceva decât acest Ceaikovski tulburător, în care Bychkov și-a arătat din nou arta de a scoate în lumină detalii pe care nu le-am auzit la alții. A fost însă o viziune, în general vorbind, mai curând imperială decât patetică, zguduitoare; s-a optat pentru o variantă introvertită, deși nu e în specificul rus acest lucru. Partea a treia nu a crescut către acea explozie care să conducă ideatic către tragica parte a patra; e adevărat, s-a și aplaudat destul de mult după partea a treia și dirijorul a simțit nevoia să facă o pauză lungă înainte de partea a patra, care a rupt însă ritmul interior al simfoniei. Interpretarea mea de referință pentru această ultimă simfonie ceaikovskiană rămâne cea a Filarmonicii din Sankt Petersburg, cu Yuri Temirkanov dirijor, tot într-un festival Enescu. Atunci, nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile la partea a patra, atât de intens era totul...

Și a venit ziua a doua cu Filarmonica din Viena. Simfonia nr.44 de Haydn s-a repetat - tușele mi s-au părut, în general, mai groase decât în interpretarea din ziua precedentă.

Evident, punctul de atracție principal al serii de 16 septembrie era soprana Valentina Naforniță, originară din Republica Moldova, cu studii la București, acum, la 28 ani, solistă a Operei de Stat din Viena. Dar și repertoriul: cele 7 cântece de George Enescu pe versuri de Clement Marot, prezentate în orchestrația realizată de Theodor Grigoriu. Enescu a scris aceste lieduri în 1908, când era aproape de vârsta Valentinei Naforniță (avea 27 ani), dar finețea, rafinamentul și scriitura bogată ne arată un Enescu cu mult mai matur decât acești ani. De altfel, pentru cântăreții români este un titlu de onoare interpretarea acestei partituri; deci, așteptările tuturor erau foarte mari.

Frumoasă, înaltă, îmbrăcată într-un costum popular stilizat, Valentina Naforniță a fost întâmpinată cu căldură de public. Îi cunoșteam vocea frumoasă și calitativă: o ascultasem cu ani în urmă la concertele în care soprana era solista Orchestrei Române de Tineret. Acum, vocea pare mai matură, cu un timbru mai întunecat; avea însă și un vibrato prea mare uneori, care nu-și găsea locul într-o partitură de lied. Probabil că nici limba franceză în care sunt scrise aceste delicate cântece enesciene nu este unul dintre punctele forte ale Valentinei Naforniță și în general, concepția interpretativă ar fi necesitat mai multă atenție pentru detaliu, stil, poate mai multă maturitate.... Evident, Valentina Naforniță are drumul larg deschis către o carieră mare în operă și toate datele pentru aceasta; poate peste ani va reveni la partitura enesciană într-o viziune nouă. Oricum, e de menționat că aceste lieduri enesciene figurează și în programul pe care aceiași protagoniști de la București îl vor interpreta pe 18 septembrie la Viena.

În partea a doua a concertului din 16 septembrie de la Sala Palatului, o partitură celebră: Simfonia a III-a de Johannes Brahms, cu acea parte a treia devenită temă a unui film cu Ingrid Bergman în rolul principal, "Vă place Brahms?". Și dacă în interpretarea lucrărilor anterioare, poate doar mi s-a părut că orchestra cântă fără a ridica un ochi la dirijor (că nu are de ce, că știe să cânte singură?), aici a fost o evidență, cu tot ce derivă, din nefericire, din aceasta: intrări ratate, decalaje între partide, cânt neglijent, lipsa unei construcții coerente. Sigur, muzica e foarte frumoasă și publicul a reacționat, ca de obicei, cu aplauze, cerând un bis care a și venit (Nimrod din Variațiunile Enigma de Elgar), însă sunt convinsă că și orchestra însăși și-a spus că nu a fost în ziua ei cea mai bună. În orice caz, nu a fost acea orchestră pe care ne-am obișnuit să o admirăm la concertele de Anul Nou... Însă așa este în muzică, de altfel, ca și în viață: cu zile mai bune și mai puțin bune....