Interviu cu violonistul francez Pierre Amoyal
Ateneul Român, 12 septembrie - violonistul francez va cânta împreună cu Ștefan Tarara în compania Orchestrei de Cameră București - Ion Voicu.
Am să vă rog să ne vorbiți pentru început despre primii ani ai carierei dumneavoastră. Știu că ați avut o relație privilegiată cu maestrul Jascha Heifetz. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această relație deosebită?
A fost un adevărat vis să fiu apropiat de o persoană atât de talentată. A fost și un moment propice pentru mine pentru că în acel timp Heifetz și-a întrerupt activitatea concertistică, astfel că s-a dedicat foarte intens celei de profesor. Era și un profesor la care se ajungea foarte greu, avea foarte puțini studenți. Mie mi-a acordat foarte mult timp, am avut ocazia să cânt cu el în concerte, în recitaluri camerale împreună cu Piatigorski. Așa că, privind acum înapoi către acei ani, pot spune că am fost extrem de norocos.
Ați concertat pe scenele lumii cu mulți mari muzicieni și poate este dificil de ales, dar aveți o amintire mai specială față de altele legată de acele apariții?
Avem un mare violonist în Franța - Christian Ferras, care ca student a fost apropiat de George Enescu și cred că aș putea spune că relația mea cu el a fost una specială. Nu a fost profesorul meu, însă când m-am întors din America după studiile cu Heifetz, am devenit foarte apropiat de Christian Ferras. Din păcate acesta a murit la vârsta de 52 de ani și a fost foarte trist pentru mine să pierd un asemenea prieten. El mi-a vorbit foarte mult despre Enescu și am avut și privilegiul să cânt de câteva ori împreună cu el în Dublul concert de Bach.
În ceea ce privește Concursul Internațional "George Enescu" știm că ați câștigat premiul întâi în 1970. Ce amintiri aveți de atunci și cum îl priviți acum din postura de profesor?
Am făcut parte din juriul Concursului "Enescu" la ultima ediție și am fost foarte fericit să văd că numele George Enescu este atât de viu, că atâția tineri din întreaga lume participă la concurs și cântă atât de bine. Pentru viitor cred că ar fi o idee bună să creștem valoarea concursului prin selectarea numărului participanților. Și aceasta o spun pentru că am făcut parte din juriul concursului "Regina Elisabeta" de la Bruxelles, unde sunt 180 de concurenți din care se selectează 68 cu câteva luni înainte apoi din nou facem o selecție, ca în final să rămână 12 dintre cei mai valoroși violoniști din lume. Sunt foarte încântat să constat că europenii și cei apropiați culturii europene evoluează foarte bine. În urmă cu câțiva ani ne temeam că japonezii, coreenii, chinezii - care dealtfel sunt instrumentiști foarte buni - vor crea o situație dificilă și nu prea plăcută în stilul interpretativ, aducând o abordare pe care poate nu ne-am dori-o. Așa că sunt încântat să văd că atât la "Regina Elisabeta" cât și la concursul "Enescu" au câștigat doi europeni. La București - premiul obținut de Ștefan Tarara, românul cu studii în Germania și la Bruxelles, pe lângă mulți violoniști proveniți din Asia au fost germani, ruși iar acum câțiva ani chiar unul dintre studenții mei - Andrei Baranov a câștigat concursul. Și anul acesta sunt mari șanse să obțină premiul întâi un european. Așa că eu, ca un francez apropiat de școala de la Salzburg mă bucur să constat că este o competiție corectă între asiatici și europeni.
Vă veți afla pe scenă în compania violonistului care a cucerit ultima ediție a Concursului "George Enescu"...
...da, îl cunosc foarte bine pe Ștefan Tarara pentru că a studiat cu mine la Academia de Vară pe care o susțin la Lausanne de mai bine de 25 de ani. El a participat anul trecut, când am abordat un repertoriu de sonate. Am fost satisfăcut să constat că munca pe care am făcut-o împreună l-a ajutat să câștige premiul întâi al Concursului "Enescu". A fost o știre care m-a bucurat iar propunerea de a cânta cu el Dublul concert de Mozart la București mi s-a părut una minunată. Sunt încântat să mă întorc la București pentru a cânta acest concert.
Ca profesor ați întâlnit de-a lungul timpului mulți muzicieni români. Ne puteți spune câteva cuvinte despre artiștii români?
Cultura muzicală a țării dumneavoastră are o bogată istorie însă una este să ai o istorie bogată și un alt lucru să fi prezent în viața culturală, iar cu siguranță asta face România acum. Sunt foarte apropiat de câțiva violoniști cum ar fi Mihaela Martin și Silvia Marcovici. Ele îmi sunt prietene apropiate. Partea plăcută în relația dintre artiștii francezi și români este aceea că nu au probleme de comunicare. Majoritatea românilor vorbesc o franceză foarte bună. Acum sunt în juriul competiției "Regina Elisabeta" împreună cu Mihaela Martin și comunicăm perfect, este o relație specială. Mă simt apropiat de România și datorită relației istorice de prietenie dintre cele două țări. Știu că Enescu a trăit mulți ani în Paris, amintirea sa este încă foarte proaspătă acolo pentru că a adus multe momente muzicale deosebite în Franța. Așa că mă bucur că nu e vorba doar de istorie, care oricum este solidă și că relația este una vie.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră ca francez arta lui George Enescu?
El a adus Franței muzica tradițională a țării dumneavoastră, care era necunoscută sau aproape necunoscută. A compus muzică minunată, apropiată sufletului său și țării sale, dar în același timp a fost influențat și de muzica franceză. De exemplu, a doua sa sonată pentru vioară este foarte apropiată stilului lui Faure. Așa că e foarte interesant să vezi cum un muzician își aduce tradițiile culturale ale spațiului său, dar este foarte atent la tendințele și stilurile pe care le-a găsit în Franța. Enescu a fost un om complex, foarte sensibil la nuanțele diferitelor culturi, ceea ce e un fapt rar întâlnit.
Ați avut o adevărată aventură legată de vioara dumneavoastră Stradivarius, care v-a fost furată la sfârșitul anilor 1980. Ne puteți da mai multe detalii despre povestea acestui instrument?
S-a vorbit foarte mult despre această întâmplare pentru că vioara mea este una foarte prețioasă, una dintre cele mai faimoase din lume. Din nefericire însă sunt viori care sunt furate zilnic și nimeni nu vorbește nimic despre ele. Și aceasta pentru că, tot din nefericire, viorile sunt instrumente mici, ușor de furat, de asemenea există unii distribuitori neonești, care oferă posibilitatea să fie revândute, astfel că e greu să găsești urma instrumentului pierdut. Eu am fost norocos datorită faptului că vioara mea, fiind așa celebră, a fost imposibil să fie revândută. Așa că, în cele din urmă, cel care o puteam cumpăra din nou eram doar eu iar cei care mi-o luaseră au înțeles că în cele din urmă, vor trebui să mi se adreseze. Și din această cauză, întreaga poveste a avut un final fericit. A fost pentru mine una dintre experiențele cu care în viață trebuie să te confrunți, cum ar fi o boală sau pierderea unei persoane apropiate. Face parte din viață să întâlnești și astfel de provocări și să găsești soluții pentru a le rezolva. Cred că am devenit mai puternic după această experiență, pentru că am fost tulburat de ea... Dar, în cele din urmă, vioara se află lângă mine, sper să nu-mi mai fie furată și, repet, mă consider o persoană mai puternică acum din multe puncte de vedere... Și chiar a fost unul dintre momentele cu cel mai puternic impact din toată viața mea.