La Ateneul Român, joi, 10 septembrie, de la ora 17.00, ne reîntâlnim cu maestrul Dmitri Sitkovetsky în dubla ipostază de violonist şi dirijor al New European String Chamber Orchestra.

Maestre Dmitri Sitkovetsky, mai înainte de orice, mulţumesc pentru timpul luat pentru a da acest interviu publicului din România care vă cunoaşte bine din precedentele participări în Festivalul Enescu. Amintirile cele mai recente sunt de la ediţia a XXI-a de festival, cea din 2013…

Da, este vorba despre vizita mea din 2013, absolut fantastică, atunci când am interpretat un opus foarte rar cântat, Capriciul Român. Un adevărat concert de vioară în orchestraţia lui Cornel Ţăranu, după schiţele lui George Enescu. Am cântat Capriciul în ultima seară de festival alături de Filarmonica Regală din Londra, dirijată de Cristian Mandeal. A fost o ocazie specială, pregătită îndelung de mine, fiind o premieră personală. Ultimele mele amintiri sunt legate de această seară din finalul unui festival fantastic, desfăşurat într-o atmosferă specială.

Aceasta s-a întâmplat în 2013. Pentru concertul din septembrie 2015, reveniţi la Bucureşti ca dirijor într-un program Shchedrin, Maistorovici, Ceaikovski, Şostakovici. Să discutăm puţin această expunere sonoră care, sunt convinsă, are elementele ei de legătură…

Da! De fapt cu toţi cei patru compozitori menţionaţi, cu fiecare în parte, am o conexiune specială.

Rodion Shchedrin mi-a fost un foarte apropiat prieten, mi-a dedicat o serie întreagă de compoziţii, deopotrivă ca violonist şi dirijor, am fost foarte apropiaţi, cel puţin în ultimii 20 de ani. Este un creator al cărui limbaj muzical pot spune că-mi este foarte familiar. În privinţa lucrării pentru orchestră de coarde pe care o dirijez la Bucureşti, o lucrare numită "Fotografii ruseşti", ea devoalează atât de multe faţete ale vieţii ruseşti din ultimul secol, viziuni personale la Shchedrin care îmi par şi mie foarte apropiate. Compoziţia este gândită în patru părţi, fiecare având un titlu distinct. Prima parte este construită în jurul staturii bunicului său, un preot rus ortodox care a trăit într-un vechi oraş numit "Aleksin", de aici şi titlul părţii. Urmează o piesă cu un nume hazliu, dar foarte relevant pentru cei care au locuit la Moscova în ani '50-'60 - "Cockroaches throughout Moscow". Al treilea titlu nu mai are nimic amuzant în el, trezind cu totul şi cu totul alte amintiri - "Stalin-Cocktail", şi în fine, ultima piesă aduce în prim plan alte sonorităţi foarte cunoscute ruşilor care trimit la tradiţiile gipsy, numindu-se "Evening Bells". Aşadar, în aproximativ 20 de minute de muzică, ni se developează sonor viaţa rusească a secolului XX, când încă vorbeam despre Uniunea Sovietică.

În mare, eu însumi m-am gândit că întreg programul concertului de la Bucureşti poate avea ca subtitlu numele lucrării lui Shchedrin - "Fotografii ruseşti" - pentru că următorul opus ceaikovskian, cu cele trei piese integrate lui, "Souvenir d'un lieu cher" pentru vioară şi orchestră de coarde, oferă alte trei înfăţişări muzicale ale vieţii ruseşti de secol al XIX-lea, de astă dată.

Imediat după pauza de concert, se cântă, în primă audiţie mondială, lucrarea violonistului şi compozitorului Vlad Maistorovici numită "Concert Transilvan", care foloseşte teme româneşti din secolul XVII din codicele lui Ioan Căianu. O lucrare pentru vioară şi ansamblu de coarde interpretată de un foarte bun violonist român, Eugen Ţichindeleanu, câştigator al concursului Concursului Internaţional "George Enescu" - ediţia 2003, atunci când eu însumi am fost preşedintele juriului. Mă simt oarecum responsabil de lansarea lui violonistică, aşa că sunt realmente fericit că alături de mine se întâmplă prima lui participare în Festivalul Enescu.

Cea mai mare piesă a programului de concert este cea care se cântă la final. Este vorba despre al treilea cvartet de coarde compus de Dmitri Şostakovici cu numărul de opus 73, pe care l-am orchestrat acum 25 de ani pentru orchestra pe care o dirijez la Bucureşti. Lucrarea se numeşte acum Simfonia de coarde. Ştiţi, am văzut-o recent pe văduva compozitorului, pe Irina Şostakovici, la Moscova. Dorindu-se lărgirea integrală a creaţiei lui Dmitri şi cu transcripţiile altor muzicieni, această simfonie (transcripţie a cvartetului original) urmează să fie integrată seriei cu pricina. Se întâmplă aşa la recomandarea doamnei Şostakovici, ceea ce pentru mine reprezintă o imensă onoare. De-a lungul carierei mele am interpretat mult Şostakovici, fie ca violonist, fie ca dirijor. Popularizarea muzicii lui, mai ales în anii '80 ai secolului trecut, îmi revine şi mie, într-o oarecare măsură. I-am înregistrat conceretele violonistice, i le-am cântat în compania unor ansambluri fantastice. Muzica lui Şostakovici este muzica sufletului meu, este muzica devenirii mele pentru că am crescut în Moscova în anii lui Şostakovici.

Ajungând în acest punct al discuţiei, povestiţi-ne despre copilăria dvs. muzicală. Mi-e imposibil să nu vă întreb cum a fost să creşteţi în fosta Uniune Sovietică?

Muzical vorbind, am fost incredibil de norocos că m-am născut acolo. Dacă acum privesc înapoi, după ce am călătorit aproape peste tot în lume şi am locuit mulţi ani în afara Rusiei, trebuie să spun că acela era cel mai bun loc în care puteam creşte muzical. În mijlocul celei mai selecte vieţi culturale, în mod special, vieţi muzicale ruseşti. Şostakovici era peste tot, iar eu am fost suficient de favorizat de soartă pentru a fi prezent la primele audiţii mondiale ale ultimelor lui trei simfonii, cele cu numerele 13,14,15. I-am ascultat concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră cu David Oistrach solist, sonata pentru vioară şi pian cu Oistrach şi Richter. Şi apoi, nu era doar Şostakovici acolo, era un soi de pinacotecă cu figurile fantasticilor pedagogi ruşi dar şi ale interpreţilor care au marcat întregul secol şi care cu toţii locuiau la Moscova. Eu fiind fiul unor excepţionali muzicieni, violonistul Julian Sitkovetsky şi pianista Bella Davidovich, ambii aparţinând elitei interpretative ruseşti, am avut şansa de a trăi în imediata apropiere a acestor artişti fabuloşi.

Din cele spuse până acum putem fi tentaţi să credem că părinţii au fost cei care v-au inspirat şi îndrumat către o carieră de interpret?

Nu pot spune că ei şi-au dorit neapărat asta. Tatăl meu a murit foarte tânăr, la 32 de ani, când eu aveam doar trei ani şi jumătate. Atunci, e adevărat, familia şi-a dorit foarte mult ca eu să merg mai departe cu vioara. Mama m-a prezentat profesorului Yuri Yankelevich, marele pedagog, întrebându-l dacă vrea să mă ia la clasa lui. I s-a răspuns sincer că, probabil, băiatului (adică mie) îi va fi extrem de dificil să ducă un nume atât de important pe mai departe, referindu-se evident la numele tatălui meu. După 6 luni de studiu cu asistentul lui Yankelevich, maestrul urma să dea sentinţa. Sistemul muzical în Rusia acelor timpuri era unul foarte serios, foarte drastic şi profesionist, aplicabil copiilor de 5-6 ani. Şi ceea ce mă bucură foarte mult este că el este menţinut şi acum în sistemul muzical central de la Moscova. Eu merg acolo pentru diferite master-class şi constat că deşi numele tuturor s-au schimbat, profesionalismul este acelaşi. Apoi, când ridici privirea către portretele de pe pereţi, figurile oamenilor care au trecut pe acolo, conştientizezi că Moscova este adevăratul Olimp muzical al secolului XX. Îmi amintesc şi acum examenul meu de admitere la Conservatorul moscovit, din vara anului 1972. Juriul era format, între alţii, de David Oistrach, Leonid Kogan, Yuri Yankelevich…Era cel mai fantastic juriu din câte se puteau constitui vreodată la o competiţie internaţională. Şi era vorba doar despre examenul de admitere. Aşadar, nivelul era extraordinar. Atitudinea era una cu totul specială, muzica nu era profesia noastră, noi eram în serviciul muzicii, la standarde foarte înalte şi într-o competiţie extraordinară.

La standarde foarte înalte v-aţi continuat cariera, mai apoi. Atâţia compozitori au fost inspiraţi de arta dvs. în a vă scrie special lucrări muzicale. Sunt foarte curioasă să aflu însă, ce vă inspiră pe dvs. pentru a rămâne, aşa cum spuneaţi, în serviciul muzicii?

Întotdeauna încerc să văd lucrurile din exterior, eu însumi fiind o persoană care se plictiseşte foarte, dar foarte uşor. Rutina pentru mine este ucigătoare. Nu cred că aş fi fost vreodată capabil să am o slujbă care să mă ţină într-un loc opt ore pe zi. Nu pot sta în acelaşi loc. Pe de altă parte, nu trebuie să vă gândiţi că muncesc mai puţin decât cei care au astfel de slujbe. Din contră, muncesc mai mult de 8 ore pe zi pentru că nu sunt, nici pe departe, un leneş. Munca mea este creativă şi, aşa cum vă închipuiţi poate, este munca ce ajunge să te stăpânească. În muzică tentaţiile sunt multiple şi de multe ori nu le poţi face faţă. În cazul meu, mai înainte de orice, mă îndrăgostesc de o anumită piesă muzicală, în general opusul la care lucrez în acel moment. Mă afund efectiv în lumea ei, o disec şi o repun în matcă. O interpretez cu un apetit artistic insaţiabil, notele sunt aceleaşi pe care, ca violonist ori dirijor, le-am interpretat de atâtea ori, dar interpretarea este mai mult despre spaţiul dintre acele note, despre liniştea de acolo. Din spaţiul invizibil de acolo vine inspiraţia mea. Apoi, sunt foarte preocupat să am propriul meu sound, ca dirijor şi violonist. Ca interpret.

Să ne apropiem acum puţin de concertul dirijat în Festivalul Enescu vorbindu-ne despre cum apărut ideea înfiinţării EUROPEAN STRING CHAMBER ORCHESTRA în 1990.

Era o perioadă extraordinară atunci. Rusia tocmai se deschisese iar eu puteam să revizitez locuri pe care le consideram interzise pe viaţă, pentru că atunci când am părăsit Rusia, am făcut-o cu un bilet dus, pierzând cetăţenia, cu convingerea mea din 1977 că Uniunea Sovietică nu se va schimba în veci. Istoria ne-a contrazis pentru că, încă de la finele anilor '80, lucrurile începeau să se schimbe într-o anumită direcţie. Eu însumi am putut călători acolo. În perioada aceea, conduceam artistic un festival în Finlanda, un fantastic laborator muzical pentru mine unde îmi prezentam toate transcripţiile camerale. Acolo şi aşa s-a născut ideea înfiinţării unei orchestre de cameră care să combine, jumătate - jumătate, instrumentişti invitaţi de mine acolo din vestul european pentru a experimenta diferite proiecte sonore şi instrumentişti proveniţi din Rusia, reprezentând estul. În multe privinţe acest ansamblu reflecta propria-mi poveste de viaţă. Eu însumi fiind produsul celor două ziduri. Aceasta a fost ideea mea, de a combina aceste calităţi. Rezultatul mi-a depăşit aşteptările. La vremea ceea, această orchestră reprezenta o adevărată revoluţie, jumătate-jumătate combinaţi şi stabiliţi în Finlanda, ţară care este atât de aproape de Rusia, dar aparţine totuşi Vestului.

Această Orchestră de cameră a Europei a fost întregită, cum spuneaţi, de muzicieni pe care personal i-aţi invitat să vi se alăture. La rândul dvs, ca violonist şi dirijor, aţi colaborat cu atât de multe nume minunate ale scenei muzicale. Într-un joc al imaginaţiei, mergând în istorie, care este interpretul cu care v-ar fi plăcut să cântaţi şi de ce?

L-am întâlnit o singură dată pe Jascha Heifetz, nu am cântat însă niciodată pentru el şi nici împreună cu el. A fost oricum fantastic doar că l-am întâlnit. Cu siguranţă, ar fi fost fabulous pentru mine dacă am fi avut ocazia să cântăm împreună. El a fost idolul copilăriei mele. O plăcere nemărginită mi-ar fi provocat, de asemenea, o colaborare cu Fritz Kreisler şi George Enescu. În opinia mea, cei trei sunt geniile incontestabile ale violonisticii mondiale. Căutând în istorie, îi găsesc pe Rahmaninov ori pe Toscanini. Aceştia sunt giganţii. Şi numai dacă ai avea posibilitatea de a le sta alături pentru o vreme, ar fi o oportunitate irepetabilă. Acesta este în fapt şi sfatul pe care l-aş da tinerilor interpreţi. Acela de a petrece cât mai mult timp în apropierea unor maeştri adevăraţi. Spun asta pentru sunt atât de multe lucruri pe care nu le poţi afla niciodată pe băncile şcolii, ci în contact direct cu artiştii adevăraţi. Sunt atât de multe amănunte care ţin mult de faptele de viaţă, sunt acele momente care fac trecerea de la normal la scenă. Vă pot da aici un exemplu personal. V-am vorbit mai devreme despre legătura mea de prietenie cu Rodion Shchedrin a cărui parteneră de viaţă a fost Maia Pliseţkaia, dispărută din nefericire în mai, anul acesta. Ei bine, am fost foarte norocos să le fiu prieten amândurora. Personal am dirijat în multe rânduri Suita Carmen a cărui muzică a fost scrisă de Shchedrin special pentru ea. La multe reprezentaţii Maia era prezentă în sală, la final invitând-o pe scenă. Nu mai dansa atunci, vă închipuiţi, însă mişcările mâinilor ei făceau mai mult decât un balet pe scenă. Şi nu exagerez cu nimic. Din momentul în care îşi părăsea locul din sală şi până ajungea pe scenă pentru a saluta publicul, pierdea 20-30 de ani. Întinerea acolo, pe loc. Or lucrurile aceastea nu le poţi învăţa din auzite, lucrurile acestea trebuie văzute şi simţite. Nu era nevoie să lucrezi cu ea pe scenă, vârsta nu-i mai permitea asta, dar puteai să-i vorbeşi, să-ţi vorbească, s-o auzi povestind despre cariera ei. Asta ar trebui să caute tinerii artişti.

Aţi vorbit mult despre interpreţi, maeştri, compozitori. Cum rămâne însă cu publicul. Cum se schimbă el? Putem vorbi acum despre o criză a publicului de muzică clasică?

În unele privinţe, publicul este acelaşi. În alte privinţe publicul se schimbă şi asta pentru că vieţile noastre se schimbă atât de mult. În zilele noastre suntem atât de mult condiţionaţi de tehnologie încât e imposibil să nu se întâmple schimbarea. Ştiţi că acum, în timp ce vă dau acest interviu, am putea privi în streaming-live concursul Ceaikovski? Ieri chiar mi-am recunoscut o cunoştinţă în public, la ceremonia de deschidere. Acum 10, 20 de ani vă gândeaţi însă la aşa ceva? Vă imaginaţi că, fără să-ţi părăseşti măcar camera, vei putea fi parte a acestei competiţii. La fel, în Australia fiind, poţi vedea spectacolele de operă din Europa. În acelaşi timp însă, cred că legătura directă, impactul imediat, este esenţial. Or tocmai pentru aceasta noi trebuie să ne străduim şi mai mult. Pentru a ne face concertele cu adevărat speciale, pentru ca publicul să le aleagă pentru o seară petrecută în sala de concert şi nu în fotoliul de acasă, maşină, pe i-pad, i-phone ş.a. Acolo este vorba mai mult despre un soi de muzică wallpaper, care nu-ţi solicită atenţia 100%, muzica este de backround. În sala de concert se întâmplă altfel. În definitiv sunt două tipuri de public. Trebuie să acceptăm asta. În sala de concert însă, concentrarea este alta şi trebuie să fim capabili să captăm atenţia publicului.

La finalul interviului, imaginaţi-vă că aveţi în faţă un potenţial spectator al concertului din Festivalul Enescu, o persoană care nu este foartă acomodată cu limbajul muzical dar care vrea să se lase convisă, prin vorbele dvs., să vină la concert? Ce i-aţi spune?

Veţi avea parte de o experienţă unică ce vă va îmbogăţi trăirile şi asta tocmai pentru că nu ştiţi nimic despre program. Intraţi într-o sală în care trebuie doar să lăsaţi tăcerea să vă cuprindă, apoi muzica va vorbi direct inimii. Prin intermediul oamenilor de pe scenă, muzica va spune poveşti fără vorbe. Aşadar, dacă rataţi acest regal al sunetelor şi al emoţiilor, pierdeţi cel mai bun lucru pe care civilizaţia noastră l-a creat!