Pianistul german implinește 45 de ani chiar în data de 8 septembrie, când apare pe scena Sălii Palatului alături de London Symphony Orchestra sub conducerea lui Ion Marin. Concertul este transmis in direct la Radio România Muzical și România Cultural.

Cântaţi la Bucureşti, în Festivalul Enescu de ziua dumneavoastră, exact când împliniţi 45 de ani!

Da, am nimerit o programare foarte... proastă! (râzând)

Noi suntem convinşi că a fost o programare excelentă, căci publicul nostru va avea prilejul să vă asculte într-un moment marcat cu mai multă emoţie.

Da, chiar cu şi mai multă emoţie!

Aţi mai fost la Bucureşti până acum?

Doar am trecut prin Bucureşti cu ani urmă. Aveam un concert la Ruse - oraşul de la graniţă al Bulgariei, dar nu am fost cu adevărat în Bucureşti până acum şi aştept cu nerăbdare acest moment.

Are Concertul de Grieg vreo semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?

Da, are. În primul rând trebuie să vă spun că am iubit această muzică din copilărie; îmi amintesc că aveam o colecţie de discuri LP realizate de Rubinstein cu mai multe concerte pentru pian şi îmi plăcea cel de Grieg în mod deosebit; mai era apoi o versiune foarte frumoasă înregistrată de Krystian Zimerman.

Cumva a fost mereu cu mine şi când am început să îl învăţ mi-a făcut o plăcere deosebită, ştiţi, "să îl am sub degetele mele", să îl trec prin mine. S-a întâmplat apoi să tot revină în viaţa mea… Nu ştiu dacă a fost o coincidenţă sau unii oameni s-au gândit că - dacă prenumele meu este Lars - poate am origini scandinave, dar nu este aşa! Totuşi pot spune că mă simt foarte apropiat de acest tip de limbaj musical, de aceste armonii mai întunecate ale nordului, de acest tip de… simplitate dar de fapt o modalitate foarte sinceră de a "vorbi" firesc despre propriile sentimente. Pot spune că m-am simţit mereu foarte aproape de acest concert.

V-am adresat o asemenea întrebare căci am citit că aţi debutat la festivalul Proms în 1992 cu acest concert! Vă mai amintiţi acel moment care pare important pentru cariera oricărui pianist, oricărui interpret?

Sigur că da! Amintirile îmi sunt foarte proaspete. Da, a fost o seară dirijată de Marc Elder pe care tot atunci l-am întâlnit pentru prima oară şi care apoi mi-a devenit apoi un foarte bun prieten. Doamne, desigur, să cânţi într-un asemenea loc pentru întâia dată te face foarte nervos, emoţionat dar - totodată - PROMS este un festival care crează o atmosferă specială, cu un anume fel de… libertate… Înţelegeţi, ţi se permite să fii aşa cum eşti de fapt! Sunt apoi acei oameni mulţi care stau în picioare în apropierea ta şi nu fac altceva decât se bucure de muzică aşa cum sunt ei, cum au intrat în sală, atât de diferiţi de idea de rigid, ţeapăn… Pot spune că există de fapt o prejudecată la adresa englezilor că ar fi "rigizi", dar îndrăznesc să afirm că publicul în Anglia este foarte sensibil şi în mod special la Proms! Oamenii mi se par foarte sensibili şi este foarte încurajator să îi simţi astfel.

Iată că anul acesta ați deschis Festivalul Proms.

Da, a fost pentru prima oară și m-am simțit foarte privilegiat. E genul de moment pe care îl trăiești la mare intensitate!!!

Să îndrăznesc să vă întreb dacă vă simţiţi cumva un pianist, un artist germano-englez?

Nu, nu aş spune aşa ceva. Este adevărat că am trait în Anglia o perioadă - dar nu mai este cazul acum; desigur că activitatea mea de dirijor şi numirea mea ca director muzical la Royal Northern Sinfonia Orchestra la Newcastel Gates începând din luna septembrie mă va face să îmi petrec mult timp în Anglia. Această ţară rămâne un loc special pentru mine dar - orice ce s-ar spune - pentru mine "acasă" este totuşi în Germania.

Am găsit în presă multe referiri la interesul dumneavoastră în ultima perioadă pentru dirijat, la preocupările în această direcţie. Căutaţi ceva mai mult decât pianul pentru comunicarea prin muzică?

Cred că întotdeauna am fost interesat de lărgirea ariei de cuprindere a activităţii mele. Muzica de camera a fost o altă mare pasiune a mea prin care am urmat o astfel de direcţie: a lucra împreună cu interpreţi ai instrumentelor cu coarde şi arcuş, cu cei ai instrumentelor de suflat, a încerca să te integrezi cu exactitate în sonorităţile lor, a obţine acea sonoritate dorită. Sau a lucra împreună cu un cântăreţ aşa cum mi se întâmplă cu Ian Bostridge pentru serile de lied pe care le interpretăm, cum să realizezi la pian acea sonoritate ideală care să transmită acelaşi feeling pe care îl redă vocea cântăreţului sau linia unei violine sau a unui clarinet - asta m-a interesat mereu. Întotdeauna am privit o partitură pentru pian într-o manieră apropiată de cea în care abordez o pagină de muzică de cameră sau una scrisă pentru orchestra. Din punctul meu de vedere, o lucrare pentru pentru pian "implică" mai multe personaje care cântă: există acolo un violoncel, o violină, o violă, uneori parcă apare un fagot cu o remarcă a sa, poţi regăsi şi sugestiile alămurilor sau ale altor instrumente... sunt o mulţime de culori timbrale care apar în interpretarea unei partituri pianistice... Pentru mine, partitura pentru pian oferă în permanenţă astfel de "întâmplări" sonore. După ce am acumulat aşa de multă experienţă camerală, a venit ca un pas firesc în dorinţa de a progresa activitatea alături de un ansamblu orchestral pe care îl apreciez, abordând unele dintre cele mai frumoase partituri orchestrale, lucrări care îmi plac.

Aţi început să dirijaţi din faţa claviaturii, preluând tradiţia unora dintre marii virtuozi ai secolelor trecute!

Vedeţi, probabil că a începe cu opusurile concertante pentru pian a fost calea cea mai uşoară pentru mine, căci acestea erau lucrările pe care le ştiam atât de bine, le-am cântat atât de mult, în compania unor diferiţi dirijori. Cunoşteam deja unde apar problemele, ceea ce se poate face, ceea ce ar trebui evitat iar comunicarea cu ansamblul era aşa de precisă - uneori doar dintr-o privire, ceea ce este şi foarte antrenant dar şi foarte ...personal. Pe de altă parte, am fost întotdeauna interesat de activitatea dirijorală în sine, din anii primei mele tinereţi, când i-am întâlnit pentru întâia oară pe Simon Rattle sau pe Christian Thielemann, pe ceilalţi mari dirijori. Întotdeauna i-am observat cu multă atenţie şi eram fascinat de tot ceea ce se putea face prin intermediul acestei arte pe care practic nu o poţi niciodată defini: nu poţi spune că cineva a obţinut acel rezultat grozav deoarece a făcut "aşa sau aşa" când, de fapt, totul este atât de mult legat de personalitatea şi de viziunea respectivei persoane.

Iată că, în destul de scurt timp, colaborați cu două prestigioase orchestre londoneze la două importante festivaluri europene - și îndrăznesc să numesc astfel Festivalul Enescu.

Desigur, așa și trebuie!

Vorbiți-ne despre aceste orchestre pe care le cunoașteți bine, ați cântat mult împreună. Există un profil al ansamblurilor simfonice britanice?

Cu BBC Symphony Orchestra și cu London Symphony am colaborat de mai multe ori. Aş spune că au calităţi foarte diferite, legate poate şi de faptul că au în activitatea lor coordonate diferite, chiar dacă ambele cântă atât de mult "live". Dar, fiind orchestre britanice au un nivel incredibil de profesionalism, sunt incredibil de prompte în reacţiile lor şi - aş spune - că reuşesc să demonstreze foarte multă spontaneitate tocmai datorită abilităţilor lor. Aşadar, sunt colective care nu au nevoie să lupte pentru a supravieţui sau - în termeni tehnici - să lucreze pentru a ajunge să se sincronizeze, să cânte împreună (aspecte de genul acesta sunt fireşti pentru asemenea orchestre, intră în "normalul" lor, este ceva de la sine înţeles). Cu astfel de formaţii intri direct în problemele de interpretare, de diversificare coloristică, de sensuri artistice - aceasta este cu adevărat minunat ! Iar LSO este - din punctual meu de vedere - una dintre cele mai bune orchestra ale lumii şi nu este o coincidenţă că Simon Rattle va deveni în curând Dirijorul ei principal!

La Bucureşti, LSO îl are la conducerea dirijorală pe Ion Marin. V-aţi mai întâlnit până acum pe podium?

Da, am lucrat deja împreună... Dacă țin bine minte erau locuri diferite. Cred că era vorba despre Detroit şi parcă la Bratislava. Este un muzician minunat și mi s-a părut un om deosebit. Mi-a lăsat impresia cuiva interesat cu adevărat de muzică, în sensul profund al ei. Întotdeauna îmi place să lucrez cu acei muzicieni pentru care Muzica este totul, care nu sunt preocupați în primul rând de propria lor imagine sau de felul în care ea este percepută, de cât sunt ei de mari și alte asemenea aspecte. Ion Marin face parte din acea categorie de artiști interesați de Muzică în sine, de înțelegerea ei.

Cum a evoluat proiectul pe care l-ați început acum un deceniu intitulat "Rhapsody in school"?

A fost ca un bulgăre de zăpadă care a devenit din ce în ce mai mare. Ideea inițială a apărut cu prilejul Festivalului meu de muzică de cameră de la Heimbach; vorbind cu alți muzicieni despre amintirile noastre - ca elevi, despre cum era muzica în școlile pe care le-am urmat. Toți consideram că era fie cam plictisitor ceea ce se întâmpla sau că era prea teoretică abordarea... și nimeni nu își amintea să fi fost cucerit de muzică la nivel emoțional în cadrul școlii. Ne-am gândit că dacă acesta este singurul mod de a o prezenta copiilor atunci nu prea există speranțe ca în ei să apară dragostea pentru acel CEVA atât de minunat pe care noi l-am descoperit și ne-a fermecat. Ne-am gândit atunci că putem ajuta școlile în acest sens, mergând în școli pentru a cânta și a vorbi despre pasiunea noastră, intrând în dialog cu elevii fără ca ei să fie obligați să învețe ceva pentru acel moment. Ideea era să îi facem să fie curioși să afle cum poate fi universul muzicii clasice, ce se ascunde acolo și poate fi descoperit. Scopul nostru este să îi facem să fie curioși apelând doar la aspectul emoțional.

Deocamdată proiectul este aplicat în Germania dar implică nu numai artiști germani sau austrieci ci și mulți alții, din diferite locuri, care locuiesc în Germania - și este foarte interesant să vezi ce lume muzicală foarte variată poate fi întâlnită în momentul de față în Germania.